În bătălia de la Codrii Cosminului a căzut crema cavaleriei poloneze. Mii de nobili acoperiţi cu tablă aurită au muşcat ţărîna, acel cernoziom fertil, bogat în substanţe minerale, care face să încolţească nu numai grîul, secara, ciuboţica-cucului, curul-găinii sau pizda-ţigăncii, ci şi ideea de a reveni cu oaste mai mare şi de a cuceri acest pămînt mănos. Odată doborîţi, leşii n-au mai fost în stare să se ridice, aşa că au asistat neputincioşi cum moldovenii le-au deşurubat armurile şi i-au dezbrăcat de diferite piese componente, folositoare în gospodărie. Din 15.000 de nobili, jumătate au rămas să ruginească în acele locuri, de unde, cîteva secole mai tîrziu, cînd în Moldova a înflorit mineritul, a început să se extragă fier.
În momentul decisiv al bătăliei, cînd moldovenii nu ştiau dacă au învins sau dacă trebuie s-o rupă la fugă, soarta a fost întoarsă de Bogdan, fiul lui Ştefan cel Mare. Un arcaş plonez, care îl ochise în mînă, a ratat ţinta şi l-a nimerit în ochi. Aşa că Bogdan cel Ager, ajuns acum Bogdan cel Chior, a fost cuprins de turbare şi a început să rotească paloşul mai abitir ca înainte, păsîndu-i mai puţin că vederea i s-a înjumătăţit. Priveliştea Chiorului izbind la întîmplare, dar mai ales înspre ai noştri, spun boierii, era înspăimîntătoare. Cînd au fost număraţi morţii din jurul lui, cronicarului i-a venit greu să priceapă de care parte a luptat eroul.
Se povesteşte că, pe locul luptei, Ştefan cel Mare a avut următorul dialog cu hatmanul Arbore:
– Ce dumbravă e asta, Arbore?
– Dumbrava Verde, Măria Ta, dar acum văd că e roşie.
– Aşa să-i rămînă numele!
Şi, fiindcă hatmanul n-a înţeles exact cum dorea domnul să rămînă şi, mai ales, fiindcă nu îndrăznea să-l mai întrebe, aşa i-a şi rămas: Dumbrava Verde. Cum a ajuns să se cheme pînă la urmă Dumbrava Roşie, habar n-am. O mai fi fost, probabil, o altă bătălie, mai tîrziu.
