Valahia anului 1821 era acoperită de fum, străbătută de panduri, survolată de ciori, pîndită de hoți, încolțită de turci, jefuită de boieri și traversată în fugă de dropii speriate. Asta, după cum se vede, știm. Știm însă mai puțin de cine era condusă. Ei bine, a venit vremea să facem cunoștință cu Ștefan Vogoride.
Ștefan Vogoride se numea Stoico Țoncov Stoicov, era un bulgar mic de statură și pus pe fapte mari. Cînd a început să-și piardă urma prin Țările Române a lăsat alfabetul slavon să-i schimbe pronunția numelui și să dea unora posibilitatea să-i spună Bogoride.
A studiat la Academia Domnească de la București, apoi a tras acele sfori senzuale și bănești care aduceau tinerilor bogați și rași pe picioare funcția de dragoman al Porții. A fost smuls din desfătările acestei răspunderi de a doua bătălie de la Aboukir, la care a participat, în flota turcă, alături de protectorul său, viitorul sultan Mustafa al IV-lea. Napoleon a scufundat inclusiv corabia pe care luptau cei doi amorezi, iar Vogoride, ca să scape, a trebuit să înoate mai ceva ca un pește din Fanar.
Din porunca sultanului, pe durata domniei în Moldova a lui Scarlat Callimachi, Vogoride a dobîndit județul Galați, cu care și-a făcut mendrele vreme de șapte ani. Anul 1821 îl găsește, așa cum spuneam, în poziția de caimacam al Țării Românești, singura autoritate care veghea asupra jafurilor Eteriei și a pîrjolului revoluționar.
După ce turcii au făcut din oastea lui Ipsilanti un cimitir greco-albanezo-bulgăresc, Ștefan Vogoride a fost mutat cu tot cu căimăcămie la Iași. Și Moldova arăta ca o miriște care fumegă, așa că știința lui de a domni peste prăpăd și dezolare a fost apreciată. Din acea perioadă n-au prea rămas scrieri, iar ăsta e un adevărat serviciu pe care istoria i l-a făcut.
Apoi, Vogoride s-a întors la sultan. Nu e sigur că s-a bărbierit iar pe picioare, însă anul 1823 îl găsește ca dragoman al flotei imperiale. Între 1825 și 1828 e exilat în Anatolia, dar ăsta a fost, poate, felul în care sultanii geloși dădeau unlike.
