Nemuritorul general Engelhardt bagă groaza în români

Între 1808 și 1811, Valahia și Moldova au trăit cu groaza în suflet, tresărind la fiecare sunet care putea anunța sosirea generalului Engelhardt. Grigori Grigorievici Engelhardt era o creație a războiului. Mai mult decît mama sa, cîmpul de luptă îi construise făptura. Primise atîtea răni, fusese de atîtea ori mutilat, încît nimeni nu mai știa cum arătase la început. Gloanțe, șrapnele, săbii sau baionete sculptaseră ani la rînd în fizicul lui cu rîvna unor artiști nebuni. Generalul Engelhardt era un viteaz cu corpul în permanentă schimbare, o ființă eroică și însetată de conflict, care se modifica de la o bătălie la alta. Pe măsură ce înainta în vîrstă, mîinile i se împuținau, ochii i se răreau, picioarele i se scurtau, iar fața lui arăta, după despicările produse de schije, ca un pepene care îți zîmbește cu fruntea. Pe la 1800, nimeni nu mai reușea să-l recunoască decît după viteza cu care era doborît în luptă.

În războiul ruso-suedez dintre 1788-1790, căpitanul Engelhardt a fost rănit în piept, în pulpa dreaptă, la cap, la brațul stîng și la gît. După ce fost avansat colonel, a mai primit o salvă de alice în figură, i-a fost spintecat omoplatul drept și a pierdut trei degete de la picior. Ca general-maior a fost rănit la cap, la gambă și într-una din fese, iar din abdomen i s-au scos paisprezece schije. Urechea stîngă și-a pierdut-o abia în 1805, la Austerlitz, cînd a încasat un șrapnel în mijlocul frunții și un glonte în claviculă.

În campania din Prusia și Polonia a fost rănit ușor la coapsă, foarte grav la șold și, dacă nu l-ar fi spulberat o ghiulea cu totul, ar fi fost probabil ucis în bătălia care a urmat. A mai pierdut părți din brațul stîng, din tibie, din pectorali și o bucată din stern, așa încît, atunci cînd țarul l-a decorat cu Ordinul “Sfîntul Gheorghe”, n-a avut de ce să-i agațe decorația.

Cînd a primit comanda militară a Valahiei și Moldovei în războiul ruso-turc, Grigori Grigorievici Engelhardt era o tunică mișcătoare, plină de medalii, care se adăpostea la umbra unui chipiu. Generalul nu mai avea o prezență materială, era clădit din aer și atît. Carnea fusese îndepărtată de pe el de necontenitele izbituri ale războiului, iar oasele îi fuseseră smulse. Practic, românii vedeau în fruntea trupelor ruse o fantomă, iar asta îi băga în sperieți.