Între Codrii Cosminului și blindatele Putinului

Ucraina, 14 ani înainte de Euromaidan.

Un film despre Eminescu mă ducea alături de o echipă de filmare la marginea lumii pe care o cunoșteam. Dincolo de bariera galbenă, punctată pe alocuri cu pete de rugină, se derula drumul plin de hârtoape pe care se plimba plictisit un soldat încă sovietic, cu Kalașnikovul pe umăr. Era drumul spre Cernăuți. De undeva, din cantonul cu zidurile vopsite în galben strident, peste care trona un acoperiș strâmb și albastru, a ieșit în sfârșit ofițerul de grăniceri. Așteptam în fața barierei de cel puțin douăzeci de minute fără ca cineva să ne bage în seamă, iar acel ofițer cu șapcă enormă, ce venea stârnind țărâna drumului sub tălpile late ale cizmelor rusești de defilare, avea totuși darul să ne trezească din amorțeala așteptării. Ne-a cerut ceva într-o ucraineană cu miros de tutun prost și vodcă dată pe gât în grabă. Nu a fost greu să intuim ce dorea, așa că am adunat pașapoartele și i le-am dat. A plecat cu ele la canton, cu același pas apăsat în țărână, calculat. Au mai trecut încă minute bune până când s-a întors cu teancul de pașapoarte, apoi ne-a pus să deschidem duba. Ofițerul a privit îndelung șinele și căruciorul de travelling, macaraua, cutia camerei de filmat, proiectoarele, stativele. În final a întins o hârtie cu multe rubrici scrise în ucraineană și ne-a făcut semn să le completăm. Am cerut să ne dea un formular – dacă nu în română, atunci măcar în engleză, în franceză, în germană sau italiană. S-a uitat l-a noi, a zâmbit și ne-a zis: „Zdesi Ucraina, govorit po ucrainski”. Am stat ca proștii cu foaia în față preț de un sfert de oră, după care ofițerul s-a întors și ne-a privit cu același zâmbet superior. Eram deja disperați, probabil destul de disperați pentru a intra în nivelul următor al jocului. Într-o română absolut cursivă, cu accent moale, ne-a zis că ne va ajuta să completăm formularul. Un gest de român ținut de istorie de cealaltă parte a barierei, un gest pe care nu l-am înțeles, dar care era o bătaie de joc ce ne ajuta să plecăm spre Cernăuți.

Așa am reușit să scriem în formular

până la urmă tot echipamentul de filmare ce trebuia declarat. Făcuserăm cunoștință cu Ucraina, într-o Bucovină de Nord care avea pentru noi triste conotații istorice și un punct terminus la Cernăuți. O să trec peste limuzinele conduse de rakeți cu viteză pe bulevardele Cernăuțiului indiferent de culoarea semafoarelor, ceea ce făcea din trecerea pietonilor o aventură aproape letală. O să trec și peste troleibuzele cu geamurile sparte din doi în doi și înlocuite cu tablă sudată pe rame, în care călătorii făcuseră găuri pentru a vedea în ce stație au ajuns. Trec pentru că vreau să ajung direct la Eminescu și la stânjeneala pe care am avut-o încercând să filmez bustul poetului în așa fel încât să nu se vadă inscripția „Mihail Eminovici, poet ucrainean”. Apoi aș ajunge la casa memorială Aron Pumnul în paragina căreia trăiau claie peste grămadă câteva familii ce ne-au asigurat – atunci când au fost întrebate unde este plăcuța comemorativă pusă de Consulatul român – că nu există nici un chiriaș cu numele de Aron Pumnul. Și ar mai fi – nu pot să trec peste asta – școala unde a învățat Eminescu. O școală în care aproape toți copiii erau români, toate profesoarele ucrainence și toate femeile de serviciu românce, în așa fel încât din clasa I până în clasa a VIII-a copiii să înțeleagă că în Ucraina există oamenii potriviți la locurile potrivite. O pedagogie cu bătaie lungă într-un univers pe care copiii românilor îl percep simplu: ucraineanca este profesoara de matematică ce scoate elevii la tablă în ore și românca este cea care spală budele din capătul culoarului după ce elevii și-au făcut nevoile în timpul recreațiilor.

Și mai ajung inevitabil, în tot acest periplu cernăuțean, la o bere acră,

băută într-o speluncă ceva mai spălată, vizavi de hotel. Acolo s-a așezat lângă noi un tip uscățiv, cu aspect conspirativ, care ne-a abordat direct. „Am auzit că vorbiți românește, sunteți români de-ai mei!” N-am reacționat, după două zile de Ucraina eram deja circumspecți. „Să mergeți acasă și să spuneți acolo că ăștia ne calcă în picioare, că ne batjocoresc. Astăzi, aici, să fii român este o vină, încearcă să ne extermine încă de pe vremea lui Stalin, dar uite că am rezistat… Îl vedeți pe ăla din colț? E de la Servicii, ne filează.” Ne-a rugat să ne facem timp a doua zi pentru a ne duce cu el într-un sat pierdut, izolat în Codrii Cosminului, acolo unde românii încă mai există ca în vremurile lui Ștefan cel Mare. Nu ne-am dus, ne-a fost frică, cum să mergem cu un necunoscut exaltat prin coclaurii unei țări bântuite de rakeți în merțane? Așa am învățat, cu 14 ani înainte de Euromaidan, că în Bucovina de Nord românii care nu au fost deportați în Siberia, după 1944, sunt astăzi ori femei de serviciu, ori nebuni. Restul sunt ucraineni.