Întotdeauna am fost de părere că ospătarii sînt fiinţe sensibile, scutite de obligaţia de a lua alte hotărîri capitale în afară de a scuipa sau a nu scuipa în mîncarea omului. Se pare totuşi că m-am înşelat.
Stăteam săptămîna trecută pe terasa unui restaurant, cînd din senin apare o chelneriţă alergînd spre şeful de sală cu un pui de vrabie în mînă. „Şefu’, l-am salvat, îl dăduse jos vîntul, ce-o să facem acum cu el?“ „Ce dracu’ să facem? Aruncă-l şi tu acolo prin iarbă, poate trece vreo pisică şi-l înhaţă…“ Măcar omul a fost sincer, putea să-i spună să ni-l pună în mîncare.
