Da’ monștrii sacri un’ se duc, când se duc?

Săptămâna trecută, oarecum din senin și fără prea mare tam-tam, Cristian Tudor Popescu și-a anunțat cititorii că a scris ultimul text pentru publicația online Gândul. Cu alte cuvinte, Crucișătorul unei părți a presei a anunțat că, o bună bucată de vreme, nu va maii fi citit aproape cotidian sau, eventual, va fi citit doar în cărți.

Pentru că, de 25 de ani, Cristian Tudor Popescu a fost unul dintre ziariștii dedicați doar unui singur titlu în același timp. Primul a fost Adevărul, iar când, după moartea lui Tinu, Adevărul a ajuns la alt proprietar, a urmat Gândul. Spre deosebire de mulți alții, CTP nu și-a răspândit semnătura, n-a dat bir cu fugiții la fiecare bătaie de vânt, n-a oscilat precum o trestie între imprecații și laude deșănțate adresate aceluiași personaj, în funcție de orientarea de moment a celui care i-a plătit salariul. De la despărțirea furioasă de brand-ul Adevărul, în a cărui reconstrucție post-’89 a avut, orice s-ar spune, un rol important, bagajul românesc al poreclelor memorabile s-a îmbogățit cu acel “guzgan rozaliu” care-l descrie atât de bine pe Viorel Hrebenciuc. Printre cei de vârsta lui care au strălucit în presa ultimilor 25 de ani, CTP-ul e unul dintre cei mai longevivi și constanți. Nu s-a apucat nici să facă afaceri imobiliare, nu s-a aruncat în dubioase tranzacții cu statul, nu s-a apucat să vândă hârtia din depozit ca să se răzbune pe proprietarul ziarului care, chipurile, l-ar fi nedreptățit. N-a fost și poate nici nu este atât de sărac cum voia să arate cu dispăruta-i Dacie albă și ruginită, dar în mod cert nu i se zbenguiau milioanele de euro prin conturi în timp ce spumega împotriva îmbogățiților tranziției.

Căutător, mai tot timpul, de imagini tari, Cristian Tudor Popescu a luat deseori ridicolul de coarne, a forțat și a pierdut lupta, dar i se poate scuza. Cel puțin, a muncit mult la fiecare text pe care l-a trimis spre publicare. Iar uneori a și gândit. I-a plăcut mereu să se așeze confortabil în scaunul de Gică-Contra și să pălmuiască în stânga și-n dreapta, iar asta i-a adus admiratori. Dar dacă a mers în scris, n-a mai mers și în televiziune, unde atitudinea de mare nemulțumit n-a adus audiența pe care o sperau producătorii.

A fost, o vreme, președinte al Clubului Român de Presă. N-a fost cea mai fericită perioadă a lui, căci e greu de înțeles de ce a acceptat să stea alături de oameni precum Sorin Roșca Stănescu, ale cărui obiceiuri alături cu deontologia erau cunoscute oricui. A fost, mai degrabă, o funcție menită să satisfacă orgoliul propriu, iară nu nevoile reale ale presei. Dar CRP n-a funcționat niciodată cu adevărat, n-a prea interesat pe nimeni din presă ce se întâmpla acolo, așa că nici acea perioadă din CV-ul său nu i se poate reproșa cu adevărat CTP-ului, decât ca o orbire temporară în fața unei zdrăngănele mai mult onorifice.

Dacă, săptămâna trecută, Cristian Tudor Popescu s-a retras definitiv sau doar temporar din presă, urmează să vedem în următoarea perioadă. Dar e greu de crezut că, la nivelul de saturație la care a ajuns, CTP va mai avea nervii să se apuce de un nou proiect de presă sau să mai scrie zilnic. Un condei bun, dublat de o minte iscoditoare și de un orgoliu pe măsură, ia o pauză mai lungă sau mai scurtă. Pe undeva e o pierdere. Iar prin comparație o pierdere și mai mare este că Ion Cristoiu, un monstru la fel de sacru, continuă să scrie și să peroreze pe la toate televiziunile. Probabil că și la dispariția dinozaurilor a fost oarecum la fel: ăia mai pricepuți și care mai și gândeau s-au retras primii, știind că lucrul cel mai bun pe care-l pot face e să se transforme în petrol, iar nesimțiții care se visau fosile au fost ultimii care s-au lăsat acoperiți de gheață.