Ion Heliade-Rădulescu, zburătorul revoluției

Pe la 1840 nici vorbă să existe blog-uri sau Facebook, dar nevoia lor plutea în aer, așa cum o dovedește cel mai bun slogan al epocii: „Scrieți, băieți, orice, numai scrieți!”. Ion Heliade-Rădulescu a sădit primul sămînța grafomaniei românești, care azi, după aproape două secole, a dus la recolte-record pe net, ba chiar la crize de supraproducție.

Heliade a fost cel mai turbat dintre ctitorii prepașoptiști ai culturii române. Născut în 1802 și înmormîntat în 1872, omulețul cu mustață n-a pierdut nici o zi din acest interval fără să scrie ceva sau să-i îndemne pe alții s-o facă. Scrisul cu orice preț, rezultat al cititului fără măsură, a fost țelul monstruos și patriotic al harnicei sale vieți.

Heliade a fost prozator, eseist, filolog, poet, jurnalist, traducător, tipograf, editor, critic și om politic, fără să obosească vreun minut să fie toate aceste lucruri simultan. Luată la bani mărunți pe fiecare specie, opera lui arată mai mult efort decît talent, dar, în epoca aia, energia în sine părea mai importantă decît utilizarea ei. Dacă cineva ar fi putut să-i convertească munca în electricitate, ar fi luminat Țările Române fără să mai fie nevoie de cultură.

Ion Heliade-Rădulescu a înființat mai multe societăți literare și filarmonice, academii, școli, publicații și loji decît au putut să desființeze urmașii săi. Dacă n-ar fi murit și ar fi ținut-o tot așa, azi n-ar mai fi fost posibil să fondezi, undeva pe glob, vreo instituție pe care n-a fondat-o el deja.

Dar viața lui nu s-a rezumat la cele 24 de ore de cultură pe zi. Cînd revoluția de la 1848 și-a făcut apariția, Heliade și-a găsit timp și pentru ea. Chiar dacă avea statura unui om obișnuit căruia i s-au retezat picioarele, Ion Heliade-Rădulescu a reușit să se facă observat de imperativele politice ale momentului și, cum-necum, a ajuns în guvernul provizoriu de la București din 16 iunie 1848. Îi avea colegi pe Christian Tell, Gheorghe Magheru, Ștefan și Nicolae Golescu, toți băieți lați în spate și puși pe tăvăleală, dar nici unul la fel de iscusit la versuri slabe.

Peste o lună și un pic, la 19 iulie, țara e invadată de turci. Guvernul provizoriu îl asigură pe Soliman Pașa, generalul însărcinat cu represiunea, că revoluția e compatibilă cu Imperiul Otoman. Soliman se tăvălește pe jos de rîs, se șterge la ochi cu cravata lui Heliade, cere de două ori mai mulți bani și transformă guvernul provizoriu în locotenență domnească.

Ion Heliade-Rădulescu nu a pus la inimă. A supraviețuit acestor exaltări și umilințe ca și cînd ar fi scris încă una din operele sale magnifice, la care publicul căsca, iar studenții își dădeau coate.