Ce ne-am mai distrat… Presa românească a descoperit că viceprimarul Capitalei din partea ALDE e cam hedonist, exhibiționist, ușor prostuț și-o arde trist. O zi, două, trei, alt subiect n-a mai existat. Putea să mai iasă Marea Britanie din UE încă o dată și n-am fi observat. Subiectul a fost întors și frecat pe toate părțile. S-au dat reluări, s-a comentat, analiștii au analizat, specialiștii în domeniu au explicat în amănunt cum se face corect, unde a greșit protagonistul, cum și, mai ales, dacă și-ar mai putea îmbunătăți tehnica la vârsta asta. Ideea generală-i că țara toată trebuie să știe c-avem un onanist la Primărie.
Dar a trecut mai bine de-o lună de la alegerile locale și mult peste două luni de când partidele și-au depus listele cu candidați. Dacă Bucureștiul e, brusc, atât de important, dacă ne doare atât de mult că ne este afectată imaginea de zbânțuielile unui rătăcit, de ce reacția vine atât de târziu? Lista ALDE cu candidații pentru CGMB era publică. Numele aspiranților la un fotoliu de consilier general nu au fost vreo clipă acoperite cu bandă neagră. Atunci, când ALDE l-a strecurat pe Tudy pe listă, presa ar fi trebuit să reacționeze. Dacă problema e cu adevărat atât de mare, de ce am fi lăsat din start posibilitatea ca hotărârile de Consiliu General să fie votate de o mână impură? Adică era OK ca omul să fie consilier, dar e prea mult că a ajuns viceprimar?
Așa facem mereu în ultimii 26 de ani.
Legile stau în dezbatere publică o lungă perioadă, urmează un parcurs îndelungat, în timpul căruia am putea interveni de nenumărate ori. Și, totuși, nu o facem. Ne revoltăm de-abia după votul final. După. Adică atunci când, îndeobște, e mult prea târziu.
Le cerem politicienilor viziune și planuri de viitor, dar suntem incapabili să ridicăm ochii din pământ și să ne uităm puțin în față. Nu cere nimeni ca 20.000.000 de oameni să fie jucători de șah, dar măcar să belim ochii și să încercăm să vedem dacă nu cumva suntem pe contrasens, în fața unui camion care se apropie cu viteză, am putea și noi.
De ce n-o facem? Poate de lene, poate pentru că ne place mai mult să ne văicărim post-factum. Zici că viața noastră e o continuă petrecere-surpriză. Deschidem ușa, aprindem lumina și ne stă inima. Bine, știam că oamenii ăia sunt acolo, se auzeau chicotelile încă de la intrarea în scara blocului, dar las’ așa.
Ce-o fi atât de greu să citești o propunere legislativă cu atenție, de la început? Ce-o fi așa complicat să fii mai atent încă de la început? Oare câtă vreme pierdem cu dezbateri inutile și analize sterile, când am putea să ne ferim de răul care se vede și cu ochiul liber?
Cât de multe daune am fi putut evita dacă reformele din învățământ ar fi fost discutate cu mai mare aplicare înainte de a fi votate?
Se vede treaba că Nastratin Hogea, care altoia copilul înainte de a-l trimite după apă, pentru că după spargerea ulciorului ar fi fost inutil, vădea mai multă înțelepciune decât un întreg popor.
Dar, dacă atâta se poate, zic s-o lăsăm așa, că altfel efortul ar fi mult prea mare și sunt șanse să ne epuizeze.
Și, totuși, să vedem și partea bună: presa românească a atacat, în sfârșit, singurul subiect în care are competențe depline. La cum o freacă de 26 de ani…
