Acum ceva vreme vă povesteam (tot în colţul ăsta) cum Luna se îndepărtează, încet-încet, de Pămînt. Vorbeam atunci de forţe mareice, şi spuneam aşa:
„La rîndul lui, Pămîntul acţionează mareic asupra Lunii. În primul rînd, mareele lunare sînt de piatră, deci au încetinit rotaţia Lunii foarte repede, făcînd-o să stea tot timpul cu aceeaşi faţă către noi. Adică acum Luna face o tură în jurul Terrei în exact acelaşi timp în care face o rotaţie în jurul propriei axe (şi-a sincronizat orbita tipa).“
Da’ parcă nu era suficient de clar, deci să mai facem niţică lumină. Cînd s-a format Luna, acum aproape patru miliarde de ani, ea se învîrtea în jurul propriei axe mult mai rapid, astfel că bacteriile trăitoare în acele vremuri reuşeau să vadă TOATĂ suprafaţa Lunii. Între timp, Luna s-a îndepărtat, după cum spuneam, şi şi-a încetinit rotaţia. Dar cum?
Păi, din cauza mareelor. Aşa cum Luna afectează oceanele Terrei, ducînd la o creştere a nivelului mării „sub“ Lună şi în partea diametral opusă, din cauza gravitaţiei, la fel şi Pămîntul a tot creat maree pe Lună. Nefiind apă pe-acolo, Terra „a tras“ de uscat, deformînd suprafaţa Lunii într-un soi de ou orientat către noi. Deci de fiecare dată partea dinspre noi (şi cea opusă) a Lunii era contorsionată într-un fel de maree de uscat. Cum Luna se învîrtea repede, diverse părţi ale ei erau mereu deformate cînd erau îndreptate către Terra.
Ei, şi aici vine un exerciţiu. Imaginar, dacă nu găsiţi ingredientul principal. Luaţi o minge de tenis în mînă. Începeţi s-o strîngeţi în pumn şi veţi remarca o chestie: pe măsură ce o deformaţi, mingea se va înfierbînta. Deformarea înseamnă frecare, deci energie cedată mingii. În exerciţiu, energia aia e cedată de către pumnul vostru. În cazul Lunii, energia necesară deformării era luată din energia de rotaţie în jurul propriei axe. Adică pe măsură ce Luna se deforma (din cauza forţelor mareice), îşi încetinea rotaţia. Pînă cînd s-a ajuns la un echilibru: satelitul nostru este acum deformat definitiv în chip de ou orientat spre Terra. Drept care „mareele“ nu mai călătoresc pe suprafaţa de piatră a Lunii, iar noi vedem mereu aceeaşi faţă. Aia cu drapelul american al lui Armstrong. Neil, nu Louis şi nici Lance. Poate îl ştiţi, băiatul ăla care s-a dus în ’69 şi a plantat un steag pe Lună.
Mai multe trăznăi cu ştiinţa pe www.sciencefriction.ro
