Am întors pe dos vorba unui personaj de-al lui Rebreanu, „Mă bucur că încep şi Bucureştii a fi un oraş mai civilizat, nu tot mititei şi lăutari şi mojicie!“. Ei bine, ca teatrolog de serviciu, eu mă bucur de fix contrariul: nu mai trebuie neapărat să stau ore-n şir încremenit pe scaun, în obscuritatea sălii, şi să-mi sparg capul să pricep piese d-alea deştepte, din care nu-nţelege nimeni nimic, dar despre care „dă bine“ să zici că le-ai văzut. Acum pot să stau la terasă, strângând bărbăteşte halba între degete, şi să mă uit la actori cum performează. De fapt, mai mult la actriţe, dar nu asta-i ideea.
Auzisem şi eu de proiectul cel nou al verii, de festivalul „Bucureştii lui Caragiale“, dar habar n-aveam cu ce se mănâncă. Înţelesesem ceva de o „hală“ şi-am presupus c-o fi vreo mobilizare civică pentru salvarea Halei Matache. M-am dus până acolo, prin toate mizeriile alea lăsate de buldozerele lui Oprescu, şi-am aflat că paranghelia era, de fapt, la Hala Traian. Hai acolo. Ajung, nici vorbă de teatru, în hală erau numai precupeţe cu diverse.
În cele din urmă am dibăcit vizuina festivalului: e vorba de-un restaurant cu grădină, ispititor ca orice restaurant, undeva pe lângă hală (Traian, nu Matache!). Acolo se întâmplă piesa*: actorii de la Union se produc într-o parte, publicul stă în partea cealaltă şi soarbe tacticos, aplaudă şi râde, la câte o „caragialeană“ pe care n-o ştia. Spre ruşinea mea, trebuie să admit că eu am râs foarte des, ceea ce-nseamnă două lucruri: unu, opera lui Nenea Iancu nu-mi e familiară; doi, presa de-acum e la fel de hilară ca aia de-atunci. Cu diferenţa că asta de-acum nu te face să râzi.
* Caragiale şi presa, cu trupa teatrului Union.
