Cînd am ajuns la editura Cartea Românească, în 1983, nu aveam de unde să bănuiesc că suflarea se impregnase de stilul şi personalitatea lui Marin Preda. Cum treceai de redactori, oameni normali, de la directorul administrativ în jos, pînă la nea Savu Dumitrescu, şoferul, te propteai necontenit într-o axiologie literară sănătoasă. Pe primul loc stătea, evident, maestrul decedat în condiţii tragice şi suspecte, iar pe locul doi – persoanele în chestiune. Şoferul avea ce povesti, ce-i drept, cu scrisul era mai greu. Mai ales că mai toate istoriile erau cu activişti de partid care încă nu ieşiseră definitiv din istorie, ori cu muieri din care pişicherul, acum dolofan ca un butoiaş, se înfruptase.
În schimb, Niculae Frânculescu, omul cu hârtia şi comenzile, avea deja o „operă“, din care nu citez decît Mireasa de tablă sau Văduvele negre. Privindu-i notiţele cu care trimitea muşterii la librărie şi la depozit, greu ţi-ai fi putut închipui că el e adevăratul autor al romanelor groase şi foarte groase. Bănuiam că lucra cu negri. Nedelciu, pişicher, a pariat că-l va prinde pînă la urmă. Ştiindu-l pe Mircea autor lăudat de critică, Frânculescu îi cerea deseori sfatul. Avea ezitări stilistice. Într-o bună zi, vine la librărie şi povesteşte greoi ce fragment fabulos terminase în ajun. Mai ales finalul, apoteotic: nişte corbi se pierdeau în soare. Nedelciu a zis, rînjind: „Aha, adică au urcat atît de mult, că au dispărut în lumină… Straşnică metaforă!“. Frânculescu l-a privit nedumerit: „Nu, măi, Mircică, ce metaforă? Chiar s-au pierdut în soare, măi! Adică cum metaforă?“.
