Probabil că asta va fi ultima amintire de care am să mă despart. Prima mea călătorie cu trenul. De fapt, e un fel de-a spune, că din prima nu mi-amintesc nimic. E doar o legendă de familie. Cică aveam zece luni și fusesem pus în valiza de carton a tatei, deschisă larg, sus, printre bagaje. Trenul pleca pe la 10 seara și dimineața urma să schimbăm garnitura. Se pare că am fost foarte cuminte, dar eu nu pun mîna în foc. Maică-mea mi-a relatat că n-a dormit toată noaptea, de frică să nu-i salte și să-i pice odorul dintre bagaje, dar nu s-a împăunat cu asta, pentru că, oricum, nu putea dormi nimeni din cauza aglomerației. Tren direct către țintă nu exista, așa că făceau schimbul la Medgidia, unde așteptam legătura de dimineață. În total, dura cam opt ore pînă ajungeam în gara Cataloi, la alți patru kilometri de casa bunicilor. De unde știu asta? Păi, abia aici intervine prima mea amintire. (Pe bune, asta e cea mai veche.) Mă revăd într-o cămăruță cu geamuri înalte și înghețate, lîngă o sobiță de tuci, mama chinuindu-se să-mi bage în gură, cu lingurița, gălbenușul unui ou. Ghinionul ei. Nu sufeream gălbenușul moale și rece. Văd și acum lumina dimineții, să fi fost șase, șase și ceva, văd florile de gheață și simt încă mirosul frigului și duhoarea de cocs a sobei. Ei bine, asta era gara prin care aveam să trec de multe ori, pînă în 1964, spre vacanța de la bunici. Dar de atunci, din iarna lui 1957, țin minte panica pasagerilor care alergau pe lîngă scările înalte ale vagoanelor, căutîndu-și locul contra-cronometru, în aerul subțire, tăios. Treptele vagoanelor erau foarte înalte, iar lumea se strofoca aruncînd bagajele către temerarii care se avîntaseră primii. Ajunși, în sfîrșit, în vagoanele cu bănci de lemn (o fi existat, în anii ’50, clasa a treia?), liniștea se înstăpînea printre călătorii care respirau ușurați.
Încet, cu vîrsta, am prins curaj și am scos capul pe fereastră. Locomotiva care pufăia era magică, iar stîlpii care se perindau, făcînd valuri cu liniile de curent, mă amețeau. Roțile aveau un zgomot diferit de cel de azi (țac-țac), semăna mai degrabă cu un vers adormitor, te duc, te-aduc. Dar atunci am învățat, pe pielea mea, că funinginea de la locomotive nu e bună la ochi. În ciuda usturimii și a compreselor, nu mă dădeam bătut. Ajunsesem la concluzia că așa trebuie să fie cu trenul, dureros. Însă partea cea mai neplăcută a drumului cu trenul în copilărie era durata drumului, plictiseala (De ce nu vine? Eu vreau să vie! Mai e mult? Am ajuns? Acum am ajuns?). Fiecare pufăit, șuier sau oprire, cu scîrțîit de osii și bufnet de tampoane, era separat de semenul său printr-un infinit de secunde de plictis. Raiul bunicilor avea, deci, un purgatoriu numit tren. Într-o bună zi, raiul acela s-a închis. Dar pînă să se zăvorască porțile fericirii, bunicul, tătuțu, cum îi spuneam, stătea mîndru în șaretă, așteptîndu-și nepotul, nepoții. Părea nemuritor, pe capră, iar trăsurica era de aur curat.
1.013 vizualizări
