Împărțirea ecranului în cuplu

Am fost săptămîna trecută la un spectacol. Nu contează ce spectacol. Genul de spectacol la care stai pe un scaun, te uiți la ceva și la sfîrșit, dacă ți-a plăcut, aplauzi. Dacă nu ți-a plăcut, pleci la pauză. Lîngă mine erau un el și o ea care filmau cu telefonul și au filmat tot timpul. Dar nu genul de filmat discret în care te prefaci că te uiți la telefon și din cînd în cînd mai bagi cîte un “record”. Nu, genul de filmat nesimțit cu ambele mîini ridicate în aer și ecranul dat la luminozitate maximă. Am menționat că erau împreună? Da, erau împreună și filmau același lucru, de la 30 de centimetri unul de altul. Probabil și acasă, unde n-or să se uite niciodată în viața lor la ce-au filmat, or s-o facă pe ecrane separate, aflate unul lîngă altul. “Ai chef să ne uităm mai mare la ce-am filmat ca niște țărani infecți atunci cînd am fost la spectacol?” “Nu, n-am.” “Nici eu n-am, mai bine ne uităm la Netflix.” “Super, hai să ne uităm la Netflix, dar fiecare de pe televizorul lui separat, aflat la 30 de centimetri de celălalt televizor.” “Super, așa îmi place și mie pentru că mi se pare că prea îmi iei aerul cînd te uiți la ecranul meu.”