Banciu gol

Radu Banciu se lasă. Îmi voi aminti cu bucurie de serile în care nu mă uitam deloc la emisiunea lui.

La fel de bine puteam să-i văd derapajele misogine, homofobe sau ura împotriva săracilor a doua zi pe site-ul B1.ro, care se lăuda cu ce spunea noaptea vedeta. Pentru că așa e prostia: se ia și nu doare.

Există o fudulie a românului: respectul pentru cel care știe nume, cifre, date, cel care are multă carte băgată în cap, în felul în care bagi rahatul de câine în punguță ca să-l arunci la coș.

Ei sunt românii pe care îi poți auzi: da, dom’le, într-adevăr, îi ura pe unguri Vadim, dar era deștept foc. Și căscau gușterii canalizarea la Vadim cum turuia date de naștere ale compozitorilor, scriitorilor. Se lăsa Vadim în cultură cum se lasă porcul în propriul rahat, și lumea: da, bă, uite, o fi cum o fi, dar e al dracului de deștept. Pentru mulți dintre români poți fi deștept deși ești xenofob, homofob, deși nu ai descoperit și nu ai inventat nimic în afară de noi culori ale spumei de la gură. Dacă-i scuipi românului niște Puccini și Kant, te pupă-n fund.

Pe aici, pe undeva, era și Radu Banciu. Dom’le, ziceau unii, are memorie. Și primul meu calculator din 1998 avea memorie. Și ceasul pe care-l port la mână are memorie.

Culmea, prin Vadim, prin Banciu, prin ce consideră românul limitat că are acces la „deșteptăciune”, se exploatează, de fapt, slăbiciunea pentru clasa deșteaptă și valoroasă, în raport cu vulgul, cu proștii, cu populimea. Se uitau unii la Banciu și dădeau din cap exact pe ideea: bă, mă uit la Banciu, înseamnă că sunt deștept, pentru că Banciu zice cuvinte în franceză și se lamentează că ăștia din politică sunt proști. Deci noi și cu Banciu nu suntem proști, doar că nu am avut noroc. Altfel: muie lui Halep, muie la toți, noi suntem deștepți.

Se încheie un capitol trist și penibil graseiat din istoria televiziunii, să sperăm că dispare și nu se răzgândește.