Pînă acum ne pricepeam toți la politică, la fotbal și la agricultură. De vreo cîteva săptămîni am ajuns experți și în virusul însingurării noastre. Au apărut curente de gîndire: de la scepticii care cred că toată povestea asta e o uriașă exagerare pînă la cei ce cred în soluția autoimunizării, la care nu se poate ajunge decît lăsînd totul la liber, și la anxioșii de-ar pune mască pînă și umbrei lor. Dar și aceste curente se divid în școli. Scepticii sînt în stare să-ți explice, unii, că în „marea exagerare” s-ar ascunde interese oculte ale politicienilor care vor să-i lase pe cetățeni fără libertăți constituționale.
Alții îți spun că aici s-ar ascunde nu o pandemie ci al treilea război mondial, care e în plină desfășurare, în lupta pentru resursele tot mai puține de pe Pămîntul nostru suprapopulat.
Cei ce jură pe soluția autoimunizării sînt, de fapt, adepții selecției naturale, aplicate și la oameni. Ceea ce vine în brutală contrazicere cu principiul solidarității sociale, de pe urma căruia au apărut treptat sistemele de pensii – tot un neamț, Bismark, s-a gîndit primul la asta, în secolul al XIX-lea. Ideea asta a autoimunizării se mai bate cap în cap și cu principiul asistenței medicale pentru toți, de care se ocupă statul. După posibilități, e drept! Și aici nemții, inspirați.
Anxioșii, care par categoria cea mai răspîndită, dar la noi nu atît de numeroasă pe cît mi-aș dori, visează la un soi de carantină universală, pînă se inventează un vaccin plauzibil, care să ne scape de acest pericol mondial. Nenorocirea e că mulți dintre noi văd în această carantină o afacere a statului, nu și a oamenilor de rînd. Adică, vorba lui Rică Venturiano: „Ori toți să muriți, ori toți să scăpăm!”. Fiindcă, ce-i drept, mulți dintre noi visează o carantină care să li se aplice strict celorlalți, nu și „nouă”.
La noi, însă, dar și în alte țări est-europene sărace – cînd apar reguli care presupun izolarea personală –, din cauza sărăciei, care ne obligă să nu ne fabricăm proiecte individuale și de familie de lungă durată, sînt mulți cărora li se rupe de interdicțiile oficiale. Între speranța de a trăi și după această pandemie și promisiunea zilei de mîine care pentru mulți nu înseamnă decît o petrecere, fie ea și pascală, cu prietenii și cu rubedeniile, cîștigă aproape totdeauna cea de-a doua variantă. Iar cei cărora li se rupe de regulile izolării nu sînt numai cei ce nu mai au ce fura sau cerși prin Occident, așa că s-au întors în țară, ci și nenumărați oameni care trăiesc de azi pe mîine, cu salarii mici, de supraviețuire, și care înainte de Paști s-au înghesuit în gări, fără să le pese de distanța socială, ca să meargă pe la rubedenii sau pe la prieteni, cu filosofia lor, greu de contrazis, că „ce i-o fi mamei, i-o fi și tatei”.
1.627 de vizualizări
