Rolouzis dormea profund, după o noapte grea, stropită din belșug cu vin.
*
Când ajunsese în tabăra din mijlocul pădurii cu cele 12 tabulae, tot tribul hotărâse că este cazul să sărbătorească. Și ar fi sărbătorit chiar atunci, fără să mai stea pe gânduri, doar că revenirea tarabostelui din expediție, glorios, îi prinsese pe toți nepregătiți. Nu mai aveau pic de mâncare, iar sărbătoare fără mâncare nu se mai pomenise la daco-geți de foarte multă vreme. Cu greu, dar chiar cu foarte greu, bărbații se urniseră și plecaseră după mâncare și băutură. Tarbus, fiul cel gras al lui Rolouzis, îi luase cu el pe cei doi frați ai săi și plecaseră înapoi, înspre Troesmis, căci ei trei știau cel mai bine drumul spre cămările romanilor. Ceilalți bărbați se împrăștiaseră după vânat, în funcție de pricepere. Unii știau să vâneze, cel mai bine, iepuri, alții erau maeștri în căprioare și cerbi, câțiva nu se încumetau decât la mistreți, iar ăia care aveau arcuri vânau păsăret. Numai Rolouzis rămăsese în tabără, împreună cu Rescuturme, preotul tribului. După ce tabăra se golise, Rescuturme adusese din coliba lui un burduf de vin, iar cei doi capi ai obșții se puseseră pe băut.
– Și zi-mi, Rolouzis, ce ai de gând cu tăblițele astea?
– Păi, ți-am mai zis.
– Mi-ai mai zis și mie, le-ai zis și celorlalți, dar eu nu sunt chiar atât de credul.
– Rescuturme, jur pe Zamolxes că, de data asta, nu vă păcălesc.
– Hai, lasă. Așa zici mereu. După care…
– Nu, nu. Jur. Uite, înainte să pun vreo picătură de vin pe limbă, îți jur că pe astea chiar le fac brățări de aur și le vindem.
– Și chiar ai client la Sarmizegetusa?
– Aaa, nu, n-am client la Sarmizegetusa. Asta a fost o minciunică.
– Vezi, vezi? Cum vrei să te cred, când tu ai și băgat o minciună?
– Nu este o minciună, prietene, este o minciunică.
– O minciunică?
– Da. Adică am client, dar nu la Sarmizegetusa.
– Și de ce ai zis că ai client la Sarmizegetusa?
– Ca să îi pun pe ăștia pe o pistă falsă. Ce, ai vrea să terminăm brățările, să le facem ca și cum ar fi de aur, iar după aia să ne trezim că ni le-au furat ăștia și s-au dus să le vândă?
– Păi, ce crezi că-i oprește să le fure și să plece spre Sarmizegetusa să le vândă, chiar dacă tu nu ai nici un client la Sarmizegetusa?
– Offf, Rescuturme, dar tu nu gândești absolut deloc.
– Cum îți permiți, bețivane, să-mi spui mie că nu gândesc?
– Pentru că nu gândești.
– Ia, explică-mi tu, fii tu opaițul meu călăuzitor, mărețe tarabostes Rolouzis.
– Fii atent aici! Le-am spus că am client la Sarmizegetusa, nu?
– Da.
– Ei bine, când o să terminăm brățările, când or să fie gata, noi o să sărbătorim și o să ne îmbătăm de bucurie. Dar nu toți. Câțiva, mai hoți, or să se prefacă beți. Or să aștepte să ne prăbușim prin bordeie, or să fure brățările și or să plece să le vândă.
– Așa cred și eu.
– Da, dar pentru că le-am zis că am client la Sarmizegetusa, nu or să se ducă să le vândă la Sarmizegetusa, pentru că o să le fie frică să nu dea peste clientul meu.
– Da, așa vor face.
– Ei, dacă nu se duc la Sarmizegetusa, unde crezi că se vor duce?
– Habar n-am.
– Îți zic eu: or să se ducă la Apoulon.
– La Apoulon? De ce? Ce te face să fii așa sigur?
– Pentru că unul dintre ăia care or să fure brățările o să fie Tarbus. Iar pe Tarbus l-am prelucrat eu, în timp. El atâta știe: dacă e ceva nasol, trebuie să ajungă la Apoulon. Așa că se va duce la Apoulon.
– Și cu ce te ajută asta?
– Păi, clientul meu este, de fapt, la Apoulon. Acolo trebuie să ajungă brățările.
– Bun, am înțeles, dar cu ce te ajută asta, dacă Tarbus și ceilalți hoți or să predea brățările și or să ia banii pentru ele?
– Care bani?
– Banii pe care o să-i plătească clientul tău pentru brățări. cum care bani?
– Stai liniștit, că n-or să primească nici un ban. Adică da, or să primească, dar nu bani adevărați, de aur. Or să primească niște monede ieftine, de plumb, vopsite ca să pară de aur. Banii adevărați i-am primit deja, de jumătate de an.
– Cum adică? Ai primit deja banii? Și unde-i ții?
– Rescuturme, cum i-am zis și lui Tarbus, ieri-noapte: noi nu suntem proști! Hai să bem, că până vin ăștia cu mâncare tot n-avem ce face.
Și băuseră, băuseră, până când căzuseră lați.
*
– Tatăăă, tatăăăăă, trezește-te!
Rolouzos se descleștă cu greu de cetina pe care se întinsese și încercă să-și dea seama ce vrea Tarbus.
– Tatăă, trezește-te, tată, că e groasă!
– Ce-i, mă, Tarbus? Ce mai e?
– Tată, au plecat!
– Cine a plecat? De unde a plecat?
– Romanii, tăticule, romanii au plecat. Nu mai e nici unul la Troesmis!
– Vai de mine! Și n-ai mai avut ce mâncare să aduci, nu? Ce blestem pe capul nostru…
– Ba da, tăticule, am adus mâncare. Au lăsat cămările pline, pivnițele la fel. Au luat doar cât puteau duce pe cai și în care, dar au rămas provizii pentru un an întreg.
– Păi, și atunci, fiule, de ce te îngrijorezi? Avem mâncare pentru un an de-acum încolo…
– Da, tată? Și după aia ce facem? Spune-mi, te rog, ce facem peste un an?
– Poate că se întorc romanii și umplu iar cămările…
– Nu se mai întorc!
– De unde știi?
– Au scris mare, cu var, pe templul lui Jupiter: „Adio, hoților!“.
– Mda, probabil că nu se mai întorc. Asta e, pagubă-n ciuperci.
– Dar, tată, ce facem noi peste un an, când se termină proviziile?
– În primul rând, să vedem, poate dacă raționalizăm totul ne ajung doi sau trei ani. E timp suficient să găsim alți fraieri care să se instaleze la Troesmis. Știu eu niște germani care caută o cetate de-a gata. O să-i trimit vorbă prietenului meu, Oberlander. Poate vor ei să vină aici, să muncească.
– Tăticule, și dacă nu vor, ce facem?
– Tarbus, dacă nu găsim și nu găsim, atunci o să trebuiască, fiule…
– Ce o să trebuiască, tată?
– O să trebuiască să muncim chiar noi, fiule, spuse Rolouzis și izbucni în râs, împreună cu restul tribului, care trăsese cu urechea la discuție…
1.614 vizualizări
