După ce petrecuse vreo oră supărat foarte că telefonul de ultimul tip nu are semnal și încă două încercînd să sune la serviciul clienți, politicianul contemporan ajunse în faza filosofică a exasperării:
– Cum am ajuns aici? Cine m-a adus? De ce eu?
– Te arde curiozitatea, nu-i așa? grăi o voce parcă de niciunde.
– Mă arde! recunoscu el, că doar nu era la DNA.
– Las’ să te ardă, așa cum i-a ars și pe urmașii urmașilor noștri, întrebîndu-se fix același lucru cînd erai ba șăf prin bancă, ba parlamentar, ba ministru, ba șăf de partid, deși, valoric vorbind, erai firul de înaltă tensiune.
– Adică plin de energie?
– Adică nulu’. Dar hai să te lămuresc: te afli în Moldova marelui Ștefan, iar noi te vom duce la domnie, să dai samă pentru fărădelegile tale.
– Dar n-am făcut nimic! încercă el să se dezvinovățească.
– Știm și asta. Dacă ai fi făcut ceva, nu ajungea România la cinci minute distanță de Evul Mediu. Culmea e că apropierea asta ne ajută pe noi să fim extrem de bine informați. Ironic, nu?
Cu mîinile în fiare și atîrnat de șa, așa l-au dus pînă în tîrgul Sucevii. Destul de confortabil, mai ales pentru cineva care a fost atîrnache toată viața. Dar cum intrară pe porțile cele mari, un miros foarte cunoscut îl făcu să se schimbe la față și să ducă instinctiv mîinile la burtă.
– Mă rog, domniile-voastre, ce e aici? întrebă el tare mirat.
– Cetatea de scaun a lui vodă!
– A, da, atunci se explică, murmură politicianul.
Coborîră de pe cai și îl purtară pe coridoare întunecate pînă cînd, brusc, drumul li se lărgi într-o sală la a cărei vedere simți iarăși un junghi în locul știut.
– Dar aici ce este, mă rog?
– Sala tronului Măriei Sale!
– Mda, atunci și asta se explică.
Și iată că intră în sală Ștefan vodă, înfășurat în splendida sa mantie roșie de sub care se ghiceau pantalonii maro.
Impresionat de o asemenea apariție, politicianul icni pentru a treia oară și se prăbuși îndoit de mijloc la podea. Cînd îl readuseră în simțiri, vodă grăi cu glas furios:
– Cine eșți tu, venetice?
Ce dracu’ să-i zică? Boier nu e, negustor nu-l duce mintea, la vreun meșteșug nu se pricepe, că munca e pentru proști, iar dacă recunoaște cinstit că e un nimeni capabil să nu dea înapoi de la nimic ca să stea degeaba, atunci sigur îi taie capul. Și ar apărea doi ca el, pentru că viermii se înmulțesc prin diviziune.
–Sînt băiat de comitet, Măria Ta! spuse el cu tupeu.
– Românește, facere de bine, știi să vorbești? tună marele Ștefan.
– Sînt… ficior de comitet, atunci? încercă el din nou.
– Așa mai merge, înțeleg. Ești o slugă care vrea să pară că-și merită locul în tagma stăpînilor. Să-l facem măscărici la curte. Dați-i și pălăria de premier, să se simtă important.
– Care pălărie de premier, Măria Ta?
– Aia cu clopoței în cele trei colțuri. Are ea urme de mandolină, da’ merge.
– Măria Ta, dacă se poate, aș avea o dorință, gemu contemporanul.
– Grăiește, premiere!
– Măria Ta, nu cer prea mult. În definitiv, e ceva perfect natural… E o funcție primară a organismului uman. Cum să-ți explic eu… Am fost adus în cetatea de scaun, sînt aici, în sala tronului, văd pe Măria Ta în acești superbi pantaloni maro… Am și eu necesități fiziologice!
– Dar zi odată!
– Măria Ta… mi-e foame!
1.450 de vizualizări
