Avizina se uita visător peste sălciile de pe malul Danubiului, admirând zborul lin al unor vulturi. Diengis cedase, până la urmă, amenințărilor lui Avizina și vâslea și el. Bombănind, dar vâslea.
– Auzi, Diengis? Ce este fumul acela care se vede în stânga?
– Ce fum?
– Se vede fum în partea stângă, peste sălcii.
– Eu nu văd nimic.
– Ei, nu vezi! Uită-te cu atenție, că e ditamai fuiorul de fum.
– Ți-am zis: nu văd nimic.
– Haide, prietene, ce faci? Îți râzi de mine?
– Avizina, nu știu cum faci tu, dar eu nu mă pot concentra la mai multe lucruri în același timp. Acum vâslesc, deci nu mă pot uita după fum. Când n-am să mai vâslesc, am să mă uit și după fumul ăla de care zici tu.
– Păi, dacă dispare până atunci?
– De ce să dispară?
– Pentru că mai ai de vâslit mult, cam până se întunecă. Dacă se întunecă, vei mai vedea fumul?
– Nu, probabil că nu am să-l mai văd.
– Păi, dacă nu-l mai vezi, cum vei ști să-mi spui ce este?
– Nu voi ști.
– Și nu vrei să afli, ca să-mi poți spune și mie?
– Aș vrea, dar nu pot, pentru că vâslesc.
– Lasă-mă pe mine, atunci, să vâslesc, iar tu spune-mi ce este cu acel fum.
Cei doi făcură schimb de locuri, iar Avizina începu să vâslească, îndemnat de Diengis.
– Haide, Avizina, haide, mai cu suflet!
– Păi, nu poți spune ce e?
– Nu, suntem prea departe. Vâslește, Avizina, vâslește!
– Vâslesc, dar cât o să mai vâslesc?
– Până voi putea să-ți spun despre ce este vorba. Stai, stai, cârmește barca spre mal. Aici, Avizina, aici. Haide, mai tare, nu te lăsa dus de curent, că ratăm.
– Ce ratăm?
– Canalul. Trebuie să o luăm pe canalul ăsta, acum. Vâslește mai tare, Avizina.
Și, într-adevăr, printre două sălcii bogate se întrezărea un canal, nu foarte mare. Cu greu, vâslind din ce în ce mai tare, Avizina reuși să aducă barca pe canal.
– Diengis, dar acum nu se mai vede fumul. Ce facem?
– Nu-ți face griji. Vâslește.
– Da’ vâslește tu și-ți spun eu când apare fumul din nou. E fumul meu, eu l-am văzut primul!
– Nu, Avizina. Acum vâslești tu, ca să pot să-ți spun din prima despre ce este vorba, când vom fi suficient de aproape.
Înțelegând că a cam fost păcălit, Avizina înghiți în sec și continuă să vâslească. Și vâsli o bună bucată de vreme, pentru că fumul nu se mai vedea deloc. De fapt, nu se vedea nici cerul, pentru că, deasupra canalului, copacii formau un fel de acoperiș. Când tânărul daco-get începea să se întrebe cât va mai dura, canalul se termină, brusc, într-un lac larg. Undeva, în dreapta, fumul își făcuse, din nou, apariția.
– Uite, Avizina, uite fumul! Este cel pe care-l vedeai tu?
– Da, Diengis. Exact ăsta e fumul. Ce este acolo?
– Nu știu, trebuie să ne apropiem mai mult. Haide, vâslește, că imediat ajungem!
Iar Avizina vâsli.
Apropiindu-se de mal și de locul din care venea fumul, Avizina văzu că sunt așteptați de 30-40 de ființe. Erau sigur oameni, își spuse Avizina, dar, deși semănau foarte mult cu toți cei pe care-i știa el, parcă le lipsea ceva. Când se apropiară și mai mult, Avizina, speriat, lăsă vâslele și începu să urle:
– Diengis, trădătorule! Cum de-am putut să am încredere în tine? Vai, vai, Diengis! M-ai adus aici ca să mă dai pe mâinile romanilor, viperă trădătoare ce ești!
– Stai, prietene, stai. Ce romani visezi?
– Tu crezi că mă păcălești iar, așa cum m-ai păcălit cu vâslitul? Ăștia sunt romani, Diengis. Crezi că sunt prost? Că nu-mi dau seama? Tu nu vezi că nu au păr pe față, că nu au bărbi? Doar romanii nu au păr pe față, trădătorule!
– Ooof, Avizina… Nu sunt romani, prietene. Sunt femei.
