Ultima și cea mai spectaculoasă metodă de a detecta planete în afara sistemului solar e și cea mai proaspătă: luna trecută s-a anunțat prima planetă descoperită cu ajutorul acestei metode. Ce-o face specială (pe metodă, nu pe planetă) e faptul că am “prins” planeta asta grație teoriei relativității speciale a lui Albert Einstein.
Iar metoda presupune o precizie ieșită din comun, de cîteva părți la un milion. Chestia asta n-ar fi fost posibilă pînă acum cîțiva ani, cînd NASA a aruncat pe cer telescopul Kepler. Kepler a fost făcut ca să se uite după planete, dar printr-una din metodele pomenite anterior, tranzitul. Deci urmărea stelele, și oriunde vedea o scădere în luminozitate repeta măsurătoarea. Dacă treaba se întîmpla periodic, bum! – aveam o planetă care tot trecea prin fața stelei ei.
Metoda despre care vorbim aici, imaginată de Einstein, se cheamă relativistic beaming (to beam înseamnă a radia, dar n-am echivalentul în română). Ideea e așa: cînd o sursă de lumină se îndreaptă către noi, curbarea spațiu-timpului provocată de acea mișcare forțează lumina într-o rază mai focalizată, făcînd ca sursa să pară mai strălucitoare decît este. Iar cînd sursa se îndepărtează, raza se defocalizează, steaua apare mai puțin strălucitoare. Este, dacă vreți, un efect similar efectului Doppler, despre care vă spuneam că și el e folosit la detectarea planetelor. Doar că la efectul Doppler, periodic, lumina stelei devenea mai albastră sau mai roșie, după cum planeta făcea steaua să se apropie și să se îndepărteze de noi. Aici, lumina devine mai mult sau mai puțin intensă.
Pe lîngă relativistic beaming, astronomii au mai urmărit două efecte. La fel cum Luna creează flux și reflux pe Terra, maree care urmăresc rotația Lunii în jurul Pămîntului, la fel și o planetă suficient de masivă ar deforma suprafața stelei ei, formîndu-i maree pe suprafață. Cînd planeta ar fi între noi și stea, steaua ar fi ca un ou cu vîrful îndreptat spre noi. Iar cînd planeta ar fi “în lateral”, oul ar fi, la rîndul lui, văzut din lateral. Asta modifică strălucirea stelei, periodic.
Al treilea efect poate fi înțeles dacă ne gîndim tot la Lună: cînd e între noi și Soare, nu o vedem. Cînd e lună plină, deci se află de cealaltă parte a Terrei față de Soare, se vede toată lumina reflectată de discul lunar. La fel, o planetă aflată pe partea dintre noi și steaua ei nu reflectă nimic, dar cînd se află de partea opusă a stelei, lumina reflectată de suprafața ei adaugă un pic la lumina totală care ajunge la noi.
Toate efectele astea se cumulează și dau ceva abia măsurabil, la nivelul de precizie al telescopului Kepler. Suficient cît niște cercetători să deducă existența unei planete din observații. Și să transforme încă o chestie imaginată de Einstein în realitate. Chiar dacă nici ciufulitul însuși nu-și imagina că s-ar putea descoperi planete cu metoda lui.
Și, în sfîrșit, încheiem cursul intensiv de găsit exoplanete. Hai, că data viitoare avem ceva care ne va face iubiți de publicul feminin: cum slăbim dormind.
