Despre articolele de ziar se zice că rezistă o zi, cel mult două. Textele care apar pe blog-uri nu țin, de obicei, nici atît, chiar dacă devin subiect de discuții aprinse, în malaxorul părerismului național. Cele mai multe sînt de o deplasată oralitate, în care vorba de spirit e confundată cu umorul de șanț, iar analiza se transformă în pamflet grosier, finalizat cu atacuri scîrboase, la persoană.
Textele de pe blog-uri sînt, cel mai adesea, de un partizanat orb la argumente și scrise ca niște stenograme ale unor interpelări de răspîntie. Puțini sînt bloggerii pentru care floreta stilului nu se metamorfozează în ciomag, iar observația critică, oricît de mușcătoare, nu ajunge pe maidanul insultei. Unul dintre cei mai sclipitori dintre acești puțini e Dorin Tudoran, poetul care, și din postura de polemist aprig, își păstrează eleganța fandărilor și urbanitatea, cuvînt care la noi și-a pierdut semnificația, ajungînd să însemne că orice mitocan care domiciliază la oraș are certificat de urbanitate.
Spre deosebire de majoritatea polemiștilor mai în vîrstă, de azi, care pînă în 1989 nu îndrăzneau nici să piuie împotriva regimului, Dorin Tudoran și-a pus pielea la bătaie pe vremea cînd ceaușismul era atotputernic, învățînd de unul singur să prețuiască ascuțișul cuvîntului, ca unică armă de folosință personală împotriva totalitarismului. Ca fapt deloc divers, îmi amintesc că în 1990 o mulțime de persoane care, înainte, strîmbau din nas numai auzind numele lui Tudoran i se declarau prieteni de nădejde poetului, deși unii dintre ei l-au turnat, în serial, la Securitate. Asta nu l-a împins, însă, pe Tudoran la exasperarea bănuitoare a lui Paul Goma, care și-a pierdut și prieteni adevărați fiindcă își închipuia că „l-ar fi lucrat”, unii în țară, alții în exil.
În România ca părere, o carte în care cea mai mare parte a textelor au apărut mai întîi pe blog-ul lui Dorin Tudoran, se verifică, uneori la distanță de cîțiva ani, dacă ele mai stau în picioare, scoase din contextul în care au fost scrise. Stau cît se poate de bine, ba chiar, extrase din zgomotul cotidian care le-a însoțit, îți dai seama că aceste mici eseuri au un skepsis aparte. De la bun început au fost gîndite în continuarea moraliștilor clasici, care porneau de la particularul unor situații și persoane de notorietate pentru a găsi semnificații care trec granița cronicii zilnice. Tudoran pornește de la fapte, dar nu se pierde în amănunte, ceea ce nu înseamnă că se avîntă pe cîmpii generalităților nesărate.
La fel ca Ileana Mălăncioiu, în comentariile ei, Dorin Tudoran bate monede personale de colecție, în care, pe o față, descoperi personaje ale politicii curente, iar pe cealaltă semnele unei sugestive heraldici personale, peste vremuri și timp, vorba altui poet. În timp, ceea ce contează mai mult nu sînt foștii președinți ai României, nici premierii sau miniștrii, ci fața cealaltă a monedei, care-i dă unicitatea, peste vremuri.
Tudoran are și el simpatii și antipatii, ca tot omul, dar știe să nu se lase condus de umori pamfletare, ci își mînuiește floreta ca un profesionist care își respectă meseria, chiar dacă îi detestă pe adversarii care i se ivesc pe planșetă. La fel ca în anii ’70, cînd poetul Dorin Tudoran a pornit, de unul singur, o luptă fără sorți de izbîndă cu regimul, de pe urma căreia avea să ajungă în exil, după o grevă a foamei care era să-l coste viața, și acum Tudoran e singur. Nu caută alianțe tactice și nici nu se bizuie pe eventualii amici de idei, din cauză că detestă corurile intelectuale ale părerologilor băsiști, care i se par jalnice și, mai ales, opuse ideii de intelectual independent, la fel cum are o părere la fel de proastă și despre părerologii de orientare pontistă.
Singura lui slăbiciune, care-l face să-și păstreze o undă de optimism, e țara lui, din care a plecat în exil, fiindcă atunci nu voia s-o vadă pradă a mafiotismului ceaușist, iar azi nu acceptă s-o vadă victima prăduită a noilor mafii politice.
Dorin Tudoran, România ca părere, prefață de Sorin Antohi, Ed. Polirom, 2015.
nicio vizualizare
Multumesc, Cristian.
dt