Îmi place atît de mult cum scrie David Grossman, încît am citit toate romanele lui traduse în românește. Despre două dintre ele mi-am dat cu părerea în Cațavencii. Nu mai știu de ce doar i-am pomenit aici romanul Un cal intră într-un bar, pentru care Grossman a primit Man Booker International Prize.
Cineva cu care să fugi de acasă, ieșită de curînd la Polirom, a apărut în 2000, în Israel, cu opt ani înainte de romanul care i-a adus celebritatea mondială, Pînă la capătul pămîntului. Spun asta fiindcă merită să-i citiți toate romanele, iar pentru cei care le-au citit să știe de unde să ia cartea asta.
Grossman e comparat deseori cu Amos Oz, dar nu prea văd de ce. Faptul că doi scriitori trăiesc în aceeași țară și scriu în aceeași limbă nu mi se pare un argument suficient, căci literar vorbind, Amos Oz și Grossman sînt cît se poate de diferiți, doar că amîndoi scriu în ebraică. În treacăt fie spus, îmi plac mai mult romanele lui Oz decît cele ale lui Grossman, dar asta poate și din cauză că Amos Oz vine pe filiera prozei rusești, cu care sînt familiarizat, dar cu siguranță și din pricină că Oz are ceva în plus față de Grossman. Dacă i-ați citit pe amîndoi, vă las să vă pronunțați în discuțiile cu prietenii, fără să mai insist.
În romanul ăsta, Grossman se aventurează, la 43 de ani, sau poate cu cîțiva mai devreme, să zicem că la 40, în lumea adolescenților revoltați din Ierusalim. Revoltați împotriva părinților suficient de mult încît să fugă de acasă, dar insuficient de răzbătători ca să se poată descurca singuri după aceea, fără să dea de belele. Fac precizările astea pentru că adolescența e vîrsta cea mai nenorocită a omului, cînd nu e nici copil, nici adult, cînd vrea să judece de capul lui, dar nu prea știe de unde să înceapă și cînd, mai ales, ar vrea să fie independent ca un om în toată firea, dar încă e prizonierul copilăriei sale.
Grossman se descurcă bine cu tinerele lui personaje, ori pentru că amintirile și trăirile adolescenței sale nu s-au pierdut în timp, ori fiindcă a avut prilejul să-i observe și să stea de vorbă cu adolescenți, cărora a izbutit să li se bage pe sub piele. Oricum ar fi însă, cred că personajele lui Grossman sînt mai în vîrstă decît adolescenții obișnuiți, fie ei și din Israel unde, din cauza împrejurărilor politice și militare specifice, tinerii sînt pregătiți de timpuriu pentru viața de soldați ai patriei. Dar ce fac ei în intervalul dintre copilărie și adolescență? Aici își pot permite ei să se certe cu părinții și cu sistemul, fiindcă după aceea intră obligatoriu în armată. Asta dacă nu-și iau tălpășița din țară, înainte de vîrsta la care pot fi recrutați sau atunci cînd ar trebui să-și facă serviciul militar. Pînă atunci însă, adolescenții se pot apuca de droguri sau încep să creadă într-o altă lume, a lor, în care nu există conflictele cu palestinienii și nici mersul obligatoriu la armată. Pentru adolescenții lui Grossman, cel puțin în acest roman, nu există conflicte cu palestinienii de la Ierusalim, ci doar cu evreii din oraș.
Literar vorbind, Grossman scrie aici un roman cam ca Oliver Twist al lui Dickens, cu deosebirea că în cartea lui apare un adolescent salvator care o scoate din rahat pe tipa care a fugit de acasă. Partea consistentă a romanului nu ține de thriller, ci de analiza psihologică a personajelor, în care Grossman se simte ca peștele în apă, chiar dacă adolescenții lui mi se par mai copți la minte decît ar fi cazul. Sau, mai precis, fostul adolescent care e autorul îi face pe adolescenții din romanul său să-și depășească vîrsta în privința cogitațiunilor despre viață și lume. Ceea ce, pînă la urmă, nu te deranjează, căci romanul e de o frumusețe care te face să treci liniștit peste excesul de înțelepciune al protagoniștilor.
David Grossman, Cineva cu care să fugi de acasă, traducere de Ioana Petridean, Editura Polirom, 2018.
