Cea mai grea perioadă din viața mea (exceptînd-o pe asta de-acum) a fost între ’97 și ’98. Am mai povestit că am scos o revistă, Secrete de familie, timp de un an de zile, fără nici un ban. E drept, nici n-am dat, nici n-am luat. Eram patru cavaleri ai Apocalipsei, convinși că-l vom prinde pe Dumnezeu (Dumnezeul banilor) de picior. Vali Leahu, Gabi Rusu, Cezar Ion și subsemnatul am crezut în puterea binefăcătoare a presei și în devotamentul publicului. Am crezut prost, dar nu-i nimic, nu se moare din asta. Din studiile empirice făcute la crîșmă, rezulta că nu aveam ziare „bune”, „luminoase”, „optimiste”. Așa că am dus proiectul în faza de tipar. Evident, am crezut cu tărie că sîntem pe drumul cel bun, deși tipografia din Timișoara, care avea distribuție, ne-a raportat că nu vinde nimic și că sîntem datori. OK, am încetat colaborarea și ne-am dus la FED. În încercarea disperată de a ne impune pe piață, am inventat patru pagini color. Între timp, redacția se lărgise: veniseră Costi Stan, Dana ……, un general fantasmagoric, unu’ Streinu, Urania, lume bună. Am hotărît, în mohoreala alcoolică, să dăm știri bune despre vedete, un roman foto în foileton, horoscopul și povestiri fantastice. Ce mai, rețetă de succes.
Mda, de succes, dar nu prea. Cînd ne-am dus la Rodipet, am aflat că mai aveam de dat bani, nu de luat. Pe vremea aia, plăteai returul! Am fugit de-am rupt pămîntul. Nu-i de mirare că Leahu a abandonat primul corabia. Dar nici noi nu ne simțeam prea bine. Datoram bani la FED, la fetele care lucrau pentru noi, la Academia Cațavencu, eram săraci lipiți și entuziaști cu sincope. Ciudat e că nu ne-am comportat ca niște capitaliști capabili să taie răul de la rădăcină. Eram miloși. Cum așa? Păi, iată cam cum.
Într-o zi, primim un telefon. Secreara, Vasilica, a acoperit receptorul cu mîna și a șoptit: „E Irina Petrescu!”. Am luat receptorul și am așteptat spăsit invective și reproșuri. Cînd colo, cu vocea ei inegalabilă, Irina Petrescu mi-a povestit ceea ce am să povestesc și eu, acum: „M-a sunat o prietenă că am apărut într-un ziar, pe larg. Mi s-a făcut frică. M-am înfofolit, să nu mă cunoască nimeni, am cumpărat revista dvs. și am băgat-o în poșetă, de frică să nu mă vadă cineva. Mă așteptam la cele mai groaznice porcării, știți, alea de care nu te poți apăra. Am ajuns acasă și am citit. (pauză) Nu știu cine sînteți, da’ vă mulțumesc că nu ați aruncat cu noroi în mine”. Săracu’ Leahu, el se gîndise să punem articole mișto, pe o pagină întreagă, despre celebritățile care își sărbătoreau onomastica!
Am revenit în „redacție” și disperarea financiară s-a topit într-o secundă.
Tot mai comod e sa stai prin televiziunile puterii (pe duca) si sadai din cap.Simplu si rentabil!