Afaceri pe picior mic

Dacă nu erai scriitor cu patalama, adică cu legitimație de breaslă, nu prea făceai multe parale. Asta pentru că, dacă spuneai unor domnișoare, unor gestionari sau unor vînzătoare de la Alimentara că scrii poezii, iute își înșfăcau marfa, de parcă ai fi fost ciumat. Căscai ochii spăimoși în toate părțile. Nici un sprijin, nici o propteluță de nicăieri… Cum să te duci tu, ilustru necunoscut, la magazin, la Alimentară și să te împăunezi „Sînt poet!”, încercînd să smulgi bunurile secrete ale comerțului socialist, dacă n-aveai o largă recunoaștere națională? Ehei, dar ce deosebire, dacă aveai patalama! Sigur, dacă mîncai puțin căcat, erai în rîndul lumii. Și nu era puțin de mîncat, dar, dacă nu mîncai, nu mîncai. Așa că se crease o rețea subterană de relații. Eu, ca librar, eram un mic Dumnezeu al comerțului. Cu un pachet din Cel mai iubit dintre pămînteni puteam ajunge pînă în inima carmangeriilor și în cele mai ascunse beciuri ale cafelelor. Cînd pozam în artist, cu chiu, cu vai, obțineam invitații pe la marginea civilizației. E drept, cîte un scriitor, coleg de generație, se dădea peste cap în fața autorităților și, na, erai invitat să grăiești localnicilor. Din nefericire, nu te duceai acolo ca gestionar, ci ca poet „de la București”. „Ce-i aia?” „A scris tovarășul Barbu de ei, în Săptămîna.” „Așa, da, să fie primiți!” Și în secunda următoare ne urcam în mijloacele de transport și pe aici ne era drumul. Grăitul ca grăitul, lectura ca lectura, dar cheful de după făcea toate paralele. Ca din pămînt răsăreau sticlele de vin, mizilicurile, delicatesele. Să tot trăiești, să tot consumi. „Luați, luați, tovarăși scriitori (de la București!).”

Așa s-a întîmplat și în ’86, la Lehliu-Gară. Oliviu Vlădulescu și Nicolae Stan ne-au invitat pe mine, pe Groșan și pe Nedelciu. Protocolul s-a desfășurat conform tipicului, astfel încît, seara, eram duși, muci și fărîmițe. Însă gazdele nu s-au oprit aici. Ne-au invitat în zori pe baltă, la pescuit. Așadar cine era, la cinci dimineața, cu undița-n mînă pe mal? Noi. Mahmuri, de ni se bălăngăneau momelile, trestiile și scăunelele în cap. Am dat la crap și am prins pînă s-a urcat soarele de două suliți pe cer. Paznicul odihnea cu sticla-n mînă, iar noi cîntăream prada din ochi. Ajungea pentru o săptămînă pescărească, în familie. Să tot pescuiești, să nu mai mori.

Singurul lucru la care nu se gîndise nimeni era drumul de întoarcere. Căci bilete nu luaserăm, iar cursă nu era. Pe la prînz, împreună cu Groșan, ne-am cîntărit finanțele și am ieșit la „Ia-mă, nene”. Un șofer milos ne-a luat. Pe bancheta din spate, am adormit, în sfîrșit, epuizat, dar cu sentimentul conștiinței împăcate. La Bucur Obor m-am trezit și am sărit din mașină. Doar cînd am ajuns acasă m-am prins: uitasem prada în mașină. Cui să te lauzi? Ce să pui în frigider? Care undiță?