Aferim, un western cu pistolari corupți

Într-una din scrisorile lui Ion Ghica către Vasile Alecsandri se găsește o relatare comică din timpul ciumei lui Caragea. Un vătaf care supraveghea îngroparea morților nota într-un raport următorul bilanț: ”Azi am adunat 15 morți, dar n-am putut îngropa decât 14, fiindcă unul a fugit și nu l-am putut prinde.” Despre cioclii care umblau din casă-n casă în timpul ciumei și îngropau de vii oameni la marginea mahalalei Dudești îi povestește și zapciul Constandin fiului său, Ioniță, în primele secvențe din Aferim.

Cei doi au pornit călare în căutarea unui rob țigan fugit de pe moșia boierului Iorache Cândescu. Suntem în 1835 și robia țiganilor încă nu s-a desființat în Principatele Române, dar schimbările sunt aproape.

De fapt, sunt deja vizibile, într-o formă incipientă. Zapciul (un fel de polițist, doar că mult mai corupt) poartă haine orientale, în timp ce Ioniță, pe care l-a dat la dorobanți, e îmbrăcat în uniforma noii armate române, înființată de vreo cinci ani, după Tratatul de la Adrianopole. Încă adolescent la 1835, fiul zapciului face parte din aceeași generație cu revoluționarii de la 1848, care vor cere, printre altele, abolirea robiei.

Căutarea țiganului fugar e pitorească și pe alocuri tensionată. Constandin e brutal și abuziv cu țiganii și țăranii, vag respectuos cu preoții și servil cu boierii, dar avem ocazia să-l vedem și mort de frică, atunci când găsește, în pădure, resturile unei trăsuri pe care-o atacaseră haiducii. Lui Ioniță i se pare că una dintre victime încă mai mișcă și-ar putea fi salvată, dar zapciul face un apel la rațiune și-i recomandă să fugă.

Aferim e bine documentat și reușește să recreeze atmosfera de secol XIX mai bine decât alte filme, plasate în prezent, atmosfera de secol XXI. Este un film istoric, dar nu în sensul ăla clasic, în care personajele sunt marii oameni ai vremii. În film nu apare nici generalul Kiseleff, nici domnitorul Alexandru Ghica, și e mai bine că se întâmplă așa, deoarece interacțiunile dintre oamenii simpli creează o imagine mai exactă și mai vie a epocii. Ca să-ți dai seama de abuzurile și de lipsa de umanitate a robiei nu-ți trebuie statistici goale și discuții abstracte, ci povestea particulară, cu toate ororile ei, a unei asemenea victime.

La strategia asta apelează și Radu Jude în Aferim. Robul Carfin devine un fel de camarad al zapciului, deși continuă să stea întins de-a curmezișul pe cal, legat la mâini și cu picioarele prinse între două bârne de lemn. Între el și cei care-l țin captiv apar discuții băiețești, despre femei și sex, la fel cum se întâmplă în orice gașcă. Doar că țiganul Carfin e tipul ăla din gașcă pe care-l ții permament legat cu sfoară, ca să nu fugă. Personajul ăsta simpatic, de care ne atașăm repede, va avea însă un destin crud. Zapciul e un om al timpurilor lui și își respectă angajamentul, livrându-i boierului robul. (Aferim!, adică Bravo!, îi spune Iordache Cândescu lui Constandin.)

Filmul e plin de zicători rimate și vorbe de duh care sintetizează înțelepciunea greșită a vremii. Observațiile din popor ale lui Constandin au un aer vesel, iar delirul șovin al unui preot e cel mai amuzant moment al filmului, genul de scenă la care întreaga sală râde. Toate vorbele astea de duh ascund și facilitează, însă, abuzurile și oprimarea. Sfârșitul este foarte violent și puternic, marcând o trezire bruscă din somnul vesel al înțelepciunii moștenite.

Aferim a fost comparat cu un western, iar afișul trimite în mod evident la imaginea Vestului Sălbatic american: doi călăreți surprinși din profil în lumina roșie a soarelui, iar pe fundal, câteva troițe care aduc a cactuși din deșertul texan. Filmul lui Jude nu este însă un western în adevăratul sens al cuvântului. Îi lipsește raportarea la lege și civilizație. Westernul surprinde încercările de a civiliza locuri sălbatice, unde legea nu a ajuns încă, unde autoritatea statului e slabă, iar dreptatea se împarte în mod violent. Westernul este posibil doar prin contrast cu o metropolă unde domnește legea, iar statul este puternic. Violența din Vest e o formă de a domestici sălbăticia și de a o aduce în rând cu lumea civilizată.

Aferim ne oferă o altfel de lume. Interacțiunile sunt violente doar la un nivel superficial, verbal. Agresivitatea limbajului folosește numai la a semnaliza raportul de forțe și de a confirma o structură de relații stabilă. În timp ce Vestul Sălbatic e marcat de un conflict deschis, în care unii încearcă să impună legea, iar alții contestă acest lucru în mod violent, personajele din Aferim știu perfect cum să cadă la mica înțelegere, pentru că trăiesc într-o societate în care corupția e generalizată. Westernul e despre impunerea legii într-un loc în care ea n-a prins încă rădăcini. În Aferim lipsește cu totul un asemenea ideal. Deși ne aflăm deja în secolul al XIX-lea, societatea e mai degrabă una premodernă, formată din caste la care zapciul Constandin se raportează diferit. Pe țigani îi tratează brutal, ca pe niște vite, pe țărani îi intimitează cu autoritatea de zapciu, cu preoții e ușor respectuos, iar în fața boierului se prosternează ca dinaintea unui zeu. Într-o lume ca asta, idealul domniei legii n-are nicio forță, pentru că legea nu poate funcționa în logica ei universală și democratică, aceeași pentru toată lumea.

Într-un final, poate că asta ar trebui să devină imaginea emblematică a westernului românesc: doi pistolari care se înfruntă pe strada principală a orașului, încercând să cadă la mica înțelegere în timp ce negociază cuantumul unei șpăgi.