Ion Agârbiceanu a participat la război îmbrăcat în sutană, înarmat cu rugăciuni și binecuvîntări, angajînd regimentele de îngeri și de sfinți în apărarea corpului de voluntari ardeleni și bucovineni, care acționa în zona de nord a Moldovei. În decembrie 1917, cînd s-a alăturat trupelor române, Agârbiceanu era un scriitor de nuvele cunoscut, un poet publicat în periodicele transilvănene și mai era preot unit, absolvent al Facultății de Teologie de la Budapesta.
Războiul l-a surprins în timp ce se grăbea să treacă munții în sens invers cu ostașii români. Scriitorul își făcuse bagajele și se refugia din calea întregirii, deși o cîntase în poeme lungi, înmuiate în lacrima unirii neamului. A ajuns la Rîmnicu Vîlcea, apoi, cînd luptele au luat-o înapoi și ai noștri s-au retras din fața artileriei Krupp, preotul a pornit spre Moldova. A luat hotărîrea să emigreze în Statele Unite, cît mai departe de glia strămoșească răscolită de obuze. Planul de evacuare urma să treacă prin Rusia, așa că preotul-poet a poposit o vreme la Chișinău și a combătut în ziarele Ardealul și Neamul românesc. Cînd s-o ia spre Odessa, însă, în Rusia începuseră deja să-și facă de cap ideile lui Lenin, iar armata țarului, răsculată împotriva exploatatorilor, împușca în dreapta și-n stînga, la nimereală, dușmanii revoluției.
Agârbiceanu și-a văzut visul american dus pe apa Sîmbetei, așa că și-a căutat adăpost la sînul armatei române. Regimentul de voluntari ardeleni nr. 1 „Turda”, comandat de colonelul Buricescu, avea nevoie de preot militar și l-a adoptat ca duhovnic de front. Agârbiceanu a lăsat baltă țara lui Winnetou, a pus mîna pe biblie și s-a apucat să mîngîie soldații care urmau să moară.
Regimentele „Turda” și „Alba Iulia” au luat parte la periculoasa operațiune de dezarmare a Corpului 2 de Armată rus, care voia să treacă în Basarabia cu tunuri, cu muniție și cu o mare sete de a distruge orînduirea capitalistă. Apoi, cu ocazia apărării depozitelor armatei române din zona Bălți, un batalion al regimentului „Turda”, avîndu-l pe Agârbiceanu alături, cu întreg dispozitivul de luptă divină, cu slujbe, blesteme și afurisenii, a respins cîteva unități ale Corpului 4 de Armată rus.
Ion Agârbiceanu n-a mai ajuns niciodată în America. Tentativa lui de părăsire a patriei la nevoie s-a preschimbat într-un devotament total pentru victorie. În cele zece luni petrecute pe front a ridicat moralul soldaților cu un talent pe care nu-l găsești, oricît l-ai căuta, în opera sa literară.
