Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

ALEXA FUSOI: „Cînd am ținut în mînă prima traducere publicată, am retrăit exact sentimentul pe care-l avusesem cînd îmi văzusem semnătura pe primul articol publicat în ziar”

Zoom ALEXA FUSOI: „Cînd am ținut în mînă prima traducere publicată, am retrăit exact sentimentul pe care-l avusesem cînd îmi văzusem semnătura pe primul articol publicat în ziar”

Am cunoscut-o, pe vremuri, la ziarul Cotidianul. Tînără jurnalistă foarte talentată pe social și pe externe, Alexandra Fusoi putea face carieră în presă. Totuși a dispărut din gazetărie. Aveam s-o regăsesc ca traducătoare de romane din engleză. Cărți greu de tradus pe care le-a adus în românește cu un talent formidabil. Inteligentă foc, dar mai curînd retractilă, încît atunci cînd i-am cerut să vorbim, mai întîi m-a refuzat.

Cristian Teodorescu: De ce nu mai faci gazetărie?

Alexa Fusoi: Gazetăria e de ceva vreme o specie pe cale de dispariție, cred eu, și, de fapt, rar mai aud pe cineva spunîndu-i așa. Gazetărie mai era, poate, acum 10-15 ani, acum pare să fie „jurnalism”, și la noi arată altfel. Poate că au apucat să-mi rămînă mie în cap regulile alea riguroase „de pe vremuri”, iar jurnalismul modern de România, cu ne-regulile lui, m-a dus, ca valul, cît de mult a putut, pînă n-am mai putut eu să merg cu el. Ultimii mulți ani în presă i-am lucrat într-o agenție de știri, și ăsta e un loc unde șeful zeilor este de multe ori viteza, și e un zeu pretențios și exigent și capricios și vrea întruna sacrificii. Și de la viteză la pripeală e doar un pas mic, și de-acolo nu mai e mult pînă să te rătăcești printre copaci și să nu mai vezi deloc pădurea. Așa că într-o bună zi a trebuit să recunosc că, oricît de tare mi-ar fi plăcut presa și mai cu seamă „externele” mele, nu mai ajungeam niciunde, nici măcar nu mai stăteam pe loc, ci o tot luam în jos, pe o pantă abruptă, cu valul care ducea (și, nu știu, poate că mai duce) gazetăria spre jurnalism. Cînd am intrat în presă, aveam în cap tot felul de visuri; au murit pe parcurs, și nu neapărat frumos sau spectaculos. Așa că a venit o zi cînd, cu tot regretul și fără nici un plan de viitor, a trebuit să plec și să închid ușa după mine. N-a fost ușor și nu pot spune nici acum cu mîna pe inimă că m-aș fi lecuit cu totul, pentru că sînt tot mai convinsă că presa nu e ceva de care să te vindeci vreodată; rămîne undeva, ascuns, „microbul” și scoate capul cînd te aștepți mai puțin.

C.T.: De cînd și de ce te-ai apucat de traduceri?

A.F.: Nu de multă vreme, de pe la sfîrșitul lui 2014. De ce? După ce a trebuit să mă despart de presă și să nu mai fac ce știam să fac și ce-mi plăcea, nu mi-am prea găsit locul o vreme. Pînă într-o bună zi, cînd niște buni prieteni m-au întrebat de-a dreptul de ce nu încerc să mă apuc de tradus. Știam că e muncă grea, știam că nu-i plătită chiar regește, dar m-am gîndit că oricum n-am ce pierde. Și așa am ajuns să dau primul test de traducere, și după aceea să traduc prima carte. Și a fost o carte minunată, și am văzut că treaba asta cu tradusul îmi place și că într-adevăr e grea, dar tare e frumoasă. Și cînd am ținut în mînă prima traducere publicată și mi-am văzut numele acolo, pe prima pagină, am retrăit exact sentimentul pe care-l avusesem cînd îmi văzusem semnătura pe primul articol publicat în ziar. Și după aia au urmat a doua carte, și a treia, și tot așa. Și am constatat că mă bucur de fiecare carte la fel de mult și nu știu dacă o să-mi treacă vreodată. Și cînd mă simt descurajată și stau îngropată printre dicționare și nu știu cum să aduc din condei (în fine, din tastatură) cîte ceva, mă uit la teancul de cărți (nu-s multe, dar fiecare mi-e dragă în felul ei) și reușesc cumva să merg mai departe.

C.T.: Cum e viața de traducător de carte în România?

A.F.: Așa cum o trăiesc eu, e cît se poate de frumoasă, dar nu-i deloc ușoară. E o veșnică echilibristică între termene de predare, următorul contract, facturi de plătit, taxe de dat la stat și, printre toate astea, mai trebuie să-mi găsesc și starea în care să pot traduce cu spor și simțire. Traducerea în sine e poate cel mai frumos lucru pe care reușesc să-l fac. Cu tot procesul lung și complicat pe care-l presupune, de cînd primesc manuscrisul pînă ajung să țin în mînă cartea tipărită. Sînt două-trei luni, în medie, în care încerc să înțeleg un autor, să pricep ce și de ce a vrut să spună, de ce așa și nu altfel, îi citesc interviurile și comentariile și cărțile și mă străduiesc să mă apropii cît mai mult de el. Uneori reușesc, și atunci am mai multe șanse să iasă o traducere mai bună. Însă traducătorul, oricît de trădător ar fi (și este), ajunge să fie și unul dintre cei mai critici cititori ai unei cărți. Pentru că e nevoit să ia textul, să-l disece și să-l reconstruiască. Să urmărească fiecare suflare a fiecărui personaj și s-o transpună în română, să-i găsească cea mai potrivită și frumoasă și corectă expresie, să i-l aducă cititorului cît mai aproape și mai ales cît mai aproape de forma în care l-a vrut autorul. Și să ignore cu încăpățînare (și asta doare de multe ori) orice părere personală despre subiect. Nu-i simplu să lași deoparte orice orgoliu și să te subordonezi de bunăvoie voinței autorului (care habar n-are cu ce te ocupi tu). Iar traducînd cărți ajung să aflu și să învăț lucruri la care altfel poate că n-aș fi ajuns să mă gîndesc vreodată. Și n-am de ales, trebuie să le învăț temeinic dacă vreau să am o șansă oarecare să le pot spune coerent și corect în română. Și învăț scormonind prin dicționare (și descoperind cît de puține dicționare specializate de nădejde și cît de cît actualizate există), citind cursuri și manuale și scotocind Internetul, inclusiv cel românesc (și boscorodind cînd îl găsesc atît de amestecat și de înrobit de SEO încît, cu tot discernămîntul, ajunge la un moment dat aproape inutil ca sursă de informație), sau, foarte demodat, mergînd chiar la bibliotecă și cotrobăind prin cataloagele alea vechi-vechi, cu fișele bătute la mașină și/sau completate cu cerneală, sau bătînd la cap prieteni și cunoștințe și necunoscuți care ar putea să știe ce-mi trebuie mie. Da, e ceva care înseamnă și sacrificii, și nopți nedormite, și zile în care nu poți să răspunzi nici la telefon, și muncă multă și răsplătită uneori doar cu remarci sarcastice, și vacanțe la care poți doar să visezi, și week-end-uri doar teoretice. Pentru că traducerea e din categoria lucrurilor ălora pe care oricine e convins că le poate face, doar că n-are timp să se ocupe și de ele. Cam ca fotbalul și politica externă. E una din situațiile alea în care se arată mulți viteji după război. Însă, chiar și așa, tot e tare frumoasă. Și cred că merită s-o faci cît de bine poți și să pui în ea și bucățele de suflet, nu doar să potrivești niște cuvinte și să lași redactorul să le așeze cum crede el mai bine.

C.T.: Dacă mîine ar veni cineva să-ți propună să te întorci la gazetărie, în ce condiții ai accepta?

A.F.: Nu știu dacă mi-aș mai dori să mă întorc în presă. Gazetărie… poate. Dar cred că nu m-ar mai putea tenta decît niște condiții ideale, iar ce văd și aud în jur pare destul de departe de ideal. Da, poate că mi-ar mai plăcea să „fac externe”, dar nu cred că în zilele noastre și nu în România. Poate că într-o lume și într-o vreme în care știrile externe chiar să fie știri (și analize, și comentarii, și interviuri, și relatări, și toate speciile de presă) externe și să-și găsească locul pe prima pagină a ziarelor și atunci cînd nu vorbesc despre atentate cu zeci de morți sau avioane prăbușite sau uragane sau cutremure.

C.T.: Ce ziare citești?

A.F.: Românești, nici unul în mod consecvent. N-am reușit să găsesc vreunul care să mă convingă să-l citesc în fiecare dimineață.

C.T.: În ce ziare ai încredere?

A.F.: Nu am încredere… Cînd chiar mă interesează ceva anume, încerc să ajung de una singură cît mai aproape de sursa informației.

C.T.: Ce reviste de cultură te interesează?

A.F.: Nu pot să spun că urmăresc vreuna în mod constant. În general, „răsfoiesc” paginile de Internet și, dacă văd ceva care mi se pare interesant, caut și revista. Dar nici aici nu am găsit vreuna care să mă facă să aștept cu sufletul la gură ziua cînd apare.

C.T.: Traduci excelent cărți care par greu traductibile. Care dintre ele ți-au dat cele mai mari bătăi de cap?

A.F.: În primul rînd, mulțumesc frumos! În al doilea, orice carte ajunge să-ți dea bătăi de cap pînă la urmă. Cred însă că recordul a fost la Apele Nordului, de Ian McGuire – e o carte cu acțiunea (și limbajul, și obiceiurile, și meseriile) pe la 1860, care povestește foarte mult despre vînătoarea de balene și viața pe baleniere și ustensilele și leacurile pe care le foloseau la vremea aceea medicii militari (și multe altele). Dar în egală măsură e și una dintre cărțile care mi-au plăcut cel mai mult din tot ce am tradus. Sau jocurile de cuvinte și referirile la toată istoria publicității americane ale lui David Duchovny din Bucky F*cking Dent, sau tot atlasul plantelor și nevertebratelor din California al lui Gabriel Tallent din Iubirea mea desăvîrșită. Sau… practic, cam toate cărțile pe care le-am tradus.

C.T.: Dacă Marea Britanie va ieși din Uniunea Europeană, crezi că engleza ar trebui și ea scoasă de pe lista limbilor în care se conversează reprezentanții țărilor din UE?

A.F.: Cred că engleza poate fi scoasă sau pusă pe orice listă, dar tot o să rămînă o bună bucată de vreme limba de conversație mai mult sau mai puțin universală. Care o să fie limba în care o să se și înțeleagă reprezentanții țărilor din UE e însă altă poveste.

C.T.: Există un sfînt al traducătorilor?

A.F.: Se zice că ar exista – Sfîntul Ieronim, un erudit care a trăit pe la anul 400, știa multe limbi și a tradus o grămadă. De erudiție, chiar și cu picătura, are nevoie orice traducător, așa că probabil că nu ne-ar strica un asemenea patronaj.

Citeşte mai multe despre:

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

Editoriale
  • Cinci ani de singurătate

    12 noiembrie 2019

    “Politicienii sînt ca scutecele. Trebuie schimbați des și din același motiv.” Vechiul aforism, atribuit lui Mark Twain, n-are trecere la români. Președintele României se schimbă doar o dată la zece […]

  • Barna, puntea suspinelor

    12 noiembrie 2019

    USR, alături de PLUS, părea să se poată transforma într-un partid important. Nu atât de important încât să conducă, prea curând, singur, dar suficient de important încât să înceapă să […]

  • Cum am ratat eu scaunul cu patru picioare de la Cotroceni

    5 noiembrie 2019

    După ce ani de zile și-a înmuiat batistuţa de la piept într-o esență de patchouli extrasă din brînza neaoșă de burduf, naţionalistul de operetă Rareș Bogdan și-a imaginat că țara […]

  • Președintele pe care l-am pierdut

    5 noiembrie 2019

    Așa sînt mereu zilele dinainte: însorite și nepăsătoare. Nimic nu arată că ne confruntăm cu involuția speciei prezidențiale și cu abisul celor cinci ani care vin gata irosiți. Să ni-l […]

  • O șansă istorică

    5 noiembrie 2019

    A fost nevoie de 30 de ani pentru ca Ludovic Orban să primească și el o șansă reală în politica mare. Chiar dacă, de-a lungul vremii, șanse a mai avut, […]