Pe 27 august 1916, pe la ora 9 seara, ungurii de la pichetul grăniceresc din Vama Giuvala priveau visători bolta. Abia trecuseră Perseidele. Cînd și cînd, un meteorit rămas în urma ploii de stele sclipea pe cer, făcîndu-i pe soldați ba să cîștige un pariu cu camarazii, ba să-și piardă o speranță de amor. Slănina prăjită cu mămăligă, presărată cu paprika, le picase bine și acum așteptau tolăniți ivirea licuricilor, ascultînd țîrîitul greierilor și foșnetul pădurii.
Licuricii, însă, s-au dovedit a fi luminile Companiei a XI-a Muscelene, care pornise la atac prin surprindere, cu țigările în gură. Grănicerii unguri care păzeau vama habar n-aveau că primul război mondial o să-și facă intrarea în Transilvania taman pe unde își făceau ei siesta, așa că nu s-a pus problema vreunei rezistențe. Cei mai mulți au rupt-o la fugă în izmene și maieu, sărind din hamace direct în tufișuri.
În fruntea Companiei a IX-aera locotenentul Grigore Cepleanu. El se afla cu mult înaintea soldaților săi, care abia își tîrau ranițele burdușite cu rații, gamele și foi de cort. Cu pistolul într-o mînă și cu sabia în cealaltă, așa cum relatează martorii oculari, locotenentul a ajuns la ușa postului de gardă. A strigat de cîteva ori „Deschide!”, apoi, cînd a înțeles că dușmanul vorbește doar limba maghiară, a doborît ușa cu piciorul și a dat năvală înăuntru. Ungurii au fost luați ca din oală și au ridicat cu toții mîinile sus. Doar șeful de post a dat să opună rezistență, drept care Cepleanu l-a culcat la pămînt cu revolverul.
Tot schimbul de gardă maghiar a fost luat prizonier și legat fedeleș. Locotenentul a dat ordin să fie tăiată linia telefonică, dar nu se știe cum, pînă să fie îndeplinit ordinul, cineva apucase să dea un telefon.
Șeful Vămii Giuvala, peste care năvălise o altă companie musceleană, Compania a IX-a, condusă de locotenentul Alexandru Cuhn, a reușit și el să scape la adăpostul întunericului. Astfel, comandamentul maghiar de la Bran a reușit să confirme știrea, adusă mai devreme de telefon și de fugarii din pichet, că războiul izbucnise din senin și că românii erau chitiți să ia Ardealul.
Ca urmare, înaintarea trupelor române către Bran n-a mai fost o surpriză. Maghiarii s-au așezat pe laturile defileului și, cînd companiile muscelene au ajuns la mijloc, le-au potopit cu gloanțe. Cu toate astea, înaintarea nu s-a oprit. Dimpotrivă, fiind vorba despre primele zile ale războiului de cucerire, moralul soldaților era egal cu inconștiența lor. Cîntecele de trecere a Carpaților încă le răsunau în urechi, promisiunea pogonului era încă vie, așa că soldații companiilor muscelene au lăsat mulți morți și răniți în acel defileu al plîngerii, pînă să ocupe Branul.
Între cei căzuți s-a aflat și locotenentul Grigore Cepleanu, nimerit de un glonț direct în frunte. Sanitarii l-au purtat pe brațe pînă la ambulanță, fără să-i poată descleșta mîna de pe sabie. A murit peste cîteva zile la spital, tînăr și curajos, sărind peste retragerea de mai tîrziu și ducînd cu sine în mormînt doar povestea unui război victorios de întregire.
