În 1910, pe Calea Victoriei, la Athénée Palace sau Capșa, la Șosea sau la Curtea Supremă, avocatul Ioan V. Adreiescu strălucea ca o vedetă de cinema. Cinema-ul era încă la început, e drept, dar toată lumea era de acord că din pelicula mută, acompaniată de pian, iradia o lumină specială în jurul actorilor, care putea fi regăsită în zîmbetul și statura avocatului Andreiescu.
Mustața subțire, tunsă fin desupra buzei, ochii albaștri ca peruzeaua și freza înmuiată în ulei de nucă, pieptănată peste cap, costumele suple, în dungi, papionul întotdeauna roșu și lanțul ceasului de aur, care atîrna curbat pe vestă,făceau din Andreiescu un afiș viu de film american. Gloria acelor ani se măsura în bani și în petreceri nebune, în cuceriri și în publicistică de succes, în victorii răsunătoare la bară și în mese somptuoase, cu șampanie, la Enescu. Tînăr și faimos, Andreiescu trăia pe coama acestui val, prieten la cataramă cu boema literară, căutat de femei înșelate și de industriași cu probleme fiscale, administrînd o clientelă cu dare de mînă și buzunare largi.
În 1913, însă, s-a oferit voluntar în campania din Bulgaria, unde a servit cu gradul de locotenent. Războiul era singura experiență care îi lipsea. Numai că în locul luptelor a găsit doar sate pustii, țînțari, tăuni și o epidemie de holeră.
Și-a reluat căutările, cu speranțe înnoite, în 1916, cînd România a intrat, în sfîrșit, într-un război care promitea mai mult. Avansat la gradul de căpitan, în fruntea companiei a 7-a din Regimentul 10 Vînători, Ioan V. Andreiescu a luptat în Dobrogea și pe Valea Prahovei în peste douăzeci de bătălii. Și-a condus soldații cu un curaj care punea în încurcătură ofițerii de carieră și a dovedit o inteligență tactică neobișnuită. Experiența lui de avocat pledant, abilitatea de a imagina soluții în cazuri imposibile l-au transformat într-un tactician de geniu, care înțelegea situațiile în teren cu mult înainte ca Marele Cartier General să apuce să gîndească.
La Predeal a fost nimerit de o rafală și culcat la pămînt, cu trei gloanțe în corp, dar completul de arhangheli care i-au dat sentința a fost blînd. Rănile i s-au închis repede și, după patru luni, a revenit pe front.
Ziua de 14 august îl găsește pe frontul de la Mărășești. Cu uniforma călcată și apretată, cu mustața tunsă la milimetru, parfumat și cu unghiile făcute, căpitanul Andreiescu și-a inspectat trupele înainte de atac. Regimentul 10 Vînători urma să atace o poziție germană la fel de inutilă ca oricare alta, dar așa sunau ordinele. Nemții au dezlănțuit artileria și, la sfîrșit, au dat cu gaze toxice. Generalii români au făcut ce știau ei mai bine, adică au sunat atacul. Pînă să se convingă că puteau trăi și fără să fi cucerit inutila poziție, au trimis la moarte 3.000 de soldați. 3.000 de pogoane, promise de rege, rămîneau în stoc, neatinse și bune de dat altora.
Căpitanul Andreiescu a rămas culcat. De astă dată nemții l-au nimerit mai bine. Lungit pe spate, înveșmîntat în ținuta lui impecabilă, cu cizmele lustruite și strîngînd încă pistolul în mînă, a murit așa cum mor eroii în filmele mute de război, mulțumit că și-a apărat patria mai bine decît și-a apărat clienții.
A fost decorat post-mortem cu Ordinul „Mihai Viteazul“, plîns de multe femei și regretat de mulți magnați cu probleme penale.
Cum ar fi un serial bazat pe poveștile acestor eroi necunoscuți publicului? Cred că extraordinar.
Repet rugămintea către Cațavencii să nu lase să fie uitată această serie istorică, de la începuturile ei. Poate o carte publicată, poate un e-book.