Ce victorie: n-a mai pierdut Dinamo cu 0-6 în meciul cu FCSB! Băieții din groapa de pe Ștefan cel Mare au scos un eroic 0-3, care i-a adus cu trei puncte mai aproape de retrogradare. Ei speră însă mai departe, fiindcă unde s-a pomenit ca Dinamo să retrogradeze? O fi Istoria de partea nădejdilor lor, numai că între timp s-a schimbat contextul. Pe cînd Dinamo era echipa Miliției și a Internelor, marile necunoscute în divizia A erau dacă Steaua ia și campionatul, și Cupa României sau le împarte la ordin cu Dinamo. Iar în anii cînd Dinamo nu lupta pentru titlu, asta însemna că se întîmpla ceva la Interne sau că partidul pusese nițel la colț Securitatea, de nu-și mai găsea timp conducerea ministerului să aibă grijă și de soarta echipei. În rest, adică în anii „normali“, avea nevoie Dinamo de golaveraj, cîștiga meciurile cu cît avea nevoie! Cum altfel, cînd, în afară de băieții de pe teren, pentru Dinamo jucau și agenții de circulație care-i puteau lăsa fără carnet pe arbitrii mai năzuroși, milițienii de la economic care le puteau întocmi dosare celor ce nu înțelegeau că două puncte pierdute sînt de preferat unui proces cu sentința stabilită dinainte.
În 1948, cînd a fost înființat clubul Dinamo, ca să dea față sportivă Miliției și Securității, secția de fotbal a intrat direct în divizia A, cu două echipe: Dinamo A, care a luat locul echipei Unirea Tricolor, și Dinamo B, care a „absorbit“ altă echipă din București, Maccabi. Trei ani mai tîrziu, clubul Miliției și al Internelor avea stadionul de pe Ștefan cel Mare. Ca și fosta CCA, devenită Steaua, dacă Dinamo punea ochii pe vreun tînăr jucător mai răsărit crescut la altă echipă, dacă nu-l convingea cu frumosul – bani și grad după aceea –, îl recruta să facă armata la Securitate, adică ori șmotru ca soldat, ori să presteze în echipa Internelor. Că Dinamo și-a agonisit și fani civili, mai întîi din cartier și apoi de prin tot Bucureștiul, asta e partea a doua. La fel cum Dinamo, ca și Steaua, a făcut pui și în provincie. Încît dacă-i spui acum vreunui tînăr fan piteștean că echipa lui de suflet a început sub numele de Dinamo Pitești, te întreabă de ce-l înjuri. Iar în anul cînd fosta Dinamo Pitești, devenită FC Argeș, îi sufla titlul lui Dinamo București, cine s-ar mai fi gîndit că, de fapt, frații mai mici i-au bătut pe frații lor mai mari? FC Argeș, cu „Gîscanul“ Dobrin în echipă, devenise între timp mîndria civilă a județului.
După Revoluție, cine aprindea lumînări la icoane în biserică? Echipa lui Dinamo, cu „procurorul“ Dinu în fruntea alaiului, în timp ce milițienii se pregăteau să devină polițiști, Securitatea era dată dispărută, iar securiștii se împărțiseră în două – moflujii care aveau să-i servească ponturi lui C.V. Tudor și oamenii de afaceri cu statul. După ce și-a dobîndit independența, echipa a încăput pe mîna unor președinți care își făceau imagine de protectori ai fotbalului și scoteau bani frumoși din vînzarea jucătorilor. Dinamo a tot trecut din mînă în mînă, pînă a început să se pleoștească, pentru că, hotărît lucru, nu mai inspira frica de odinioară. Cîte echipe n-au retrogradat pe vremuri din cauză că Dinamo și Steaua aveau nevoie de puncte? Să-i fi ajuns din urmă pe dinamoviști niscaiva blesteme cu bătaie lungă?
Acum, cînd se joacă pe bune, cît de cît, în mintea băieților de la Dinamo nu încape ideea că ar putea retrograda. Au tot pierdut puncte jucînd în dorul lelii, ba fiindcă nu-și primeau leafa la timp, ba ca să-l dea jos pe Rednic. Iar de cînd li se apropie funia de par, speră într-o minune, în contul lumînărilor aprinse la Revoluție. Și nu-i întremează deloc că, pe margine, comentatorii și fanii vorbesc despre retrogradarea lui Dinamo ca despre Apocalipsă, deși apocalipsele personale nu se pun la socoteală.
