Undeva, prin pustiul Japoniei medievale, un samurai pitic, un samurai normal și un al treilea merg într-o lectică. E noapte, e ora cînd Kami cel rău bîntuie potecile drumeților și zgomotul constant care se aude din portbagajul lecticii nu ajută deloc atmosfera sinistră. Enervat, samuraiul pitic trage pe dreapta, deschide portbagajul și începe să-l înțepe cu sabia pe japonezul creștin care se zbate să nu plece în viața de apoi. Sprijinit de lectică, al treilea privește scena contemplativ și se gîndește: „De cînd mă știu, întotdeauna mi-am dorit să fiu iezuit!”.
Desigur, nu așa începe Silence, deși tind să cred că miștocarii din echipa lui Martin Scorsese i-au dat de înțeles de mai multe ori că ăsta ar fi un debut în forță. Proiectul, spun legendele Hollywood-ului, îl obsedează pe cineast de mai bine de 30 de ani. După excesele păcătoase din The Wolf of Wall Street, era chiar logic ca regizorul să lase cele lumești deoparte și să se concentreze pe lumea spiritului.
Într-o liniște lugubră, aproape sufocată de ceață, două capete retezate spun, prin simpla lor prezență, la fel de mult pe cît spunea și celebrul cîine cu mîna în gură din debutul lui Yojimbo.
Japonia este sub dominația shogunatului Tokugawa, creștinii sînt persona non grata, iar nefericiții care își trăiesc ultimile clipe în acest peisaj de coșmar speră să atingă paradisul promis de padre Ferreira (Liam Neeson), pe care chinurile turmei ar trebui să-l convingă să lase dreapta credință. A cedat? N-a cedat?
Asta se întreabă și doi prelați tineri și zeloși (Andrew Garfield și Adam Driver), gata să plece spre Japonia și să investigheze, deși logica și bunul-simț le-ar dicta să-și vadă de treabă. Prelații catolici au parte de primiri călduroase în Țara Soarelui Răsare, fie sub formă de rug, fie sub formă de cazan clocotit. Totuși, ei se duc. Găsesc un ghid japonez care vrea să se întoarcă în patrie, trec marea, ajung în mare taină în primul sătuc și află cu bucurie că, deși interzis, creștinismul n-a dispărut din comunitate.
În prima sa parte, filmul pendulează frumos între suspansul dat de obsesia păstrării secretului și impresia puternică de descoperire a unei lumi noi. Teama de-a fi descoperiți și dorința de-a face ceea ce ei consideră că e bine dau filmului destulă forță ca să țină spectatorul în scaun, în ciuda scenariului sărăcăcios în evenimente.
Primul incident major aduce însă și regula după care se va ghida tot restul filmului: tortură generală, dubii și suferință emoțională, iar tortură, iar dubii și tot așa, pînă într-un final care devine previzibil după prima tură de urlete. Prins în postura lui Neeson din debutul filmului, între apostazie și o și mai mare suferință aplicată cu migală și răbdare, e greu de crezut că există spectatori dispuși să creadă că eroul își va păstra direcția morală. A, dacă în locul lui Andrew Garfield ar fi fost un caporal austriac cu mustață ridicolă, atunci da, mai aveam dubii, dar nu e cazul.
Punctul culminant e locul unde filmul își arată slăbiciunea. Scorsese rămîne un narator excelent, dar nu e magicianul capabil să facă aur din plumbul textului. Departe de a fi dominată de vervă a spiritului și de adîncime filosofică, disputa finală nu onorează nici erudiția și secolele de dispută acerbă care au produs un prelat precum personajul lui Andrew Garfield, nici complexitatea culturii japoneze. Comparat cu jocul psihologic din Shogun-ul lui James Clavell, filmul lui Scorsese ar putea să-și ia echipamentul și să joace doar la matineu.
Din fericire pentru Silence, era lui Shogun a apus de mult. Privit la standarde actuale, filmul e o vacanță plăcută de la producțiile obișnuite ale Hollywood-ului. Poate că articolul de față l-a criticat mai mult decît merita. Dar nu pentru că ar fi rău. Nici vorbă. După vizionare, singurul sentiment negativ e regretul. Silence ar fi putut fi mult, mult mai bun.
Silence. R.: Martin Scorsese. Cu: Liam Neeson, Andrew Garfield, Adam Driver.
102 vizualizări
