Săptămîna trecută, la Tîrgul de Carte Gaudeamus, Cosmin Ciotloș a lansat o antologie a „generației ’80”, 101 cele mai frumoase poezii ale generației ’80, apărută la Editura Nemira S-a dat șfară în țară. Toate bune și frumoase, la lansare ne-am regăsit vreo 15 poeți purii, trecuți prin ciur și prin dîrmon, melancolici, dar și aroganți, că, deh, cine altcineva a schimbat fața poeziei românești? Am făcut și o poză de grup, așa cum se fac acum, din zeci de poziții, cu zeci de telefoane mobile și cîteva aparate profesioniste. M-am întins la sol, alături de Bogdan Ghiu. Ironia istoriei face ca, în urmă cu 33 de ani, să fi făcut o poză foarte asemănătoare, de care nici nu îmi mai aminteam. Și, culmea, să adopt aceeași poziție, la picioarele generației și ale lui Nicu Steinhardt.
Poate ar trebui să povestesc cîte ceva despre el. L-am cunoscut la Dej, în ’82, înconjurat de o aură la care nu avusesem acces. Dacă vă mai aduceți aminte, generația călătorea prin țară, să bem, să pierdem timpul și să ne întîlnim. Radu Săplăcan organizase ceva cît de cît oficial, astfel că drumul și cazarea erau gratuite, iar sesiunea de comunicări avea să se lase, ulterior, cu anchete ale Securității. Da’ nouă nu ne păsa. Eram tineri, prieteni și încrezători în stelele noastre norocoase: pitice albe sau găuri negre. A doua zi după chef, Radu ne-a șopocăit la ureche: aveam să facem o excursiune la Rohia, nu înainte ca fratele bibliotecar să se fi coborît, în hainele lui chic, negre, și să ne fi vorbit despre valoarea negației. Țin minte și acum expozeul lui din Eugen Ionescu: „În clipa în care ai spus «da», ești pierdut. Răul intră peste tine, nu mai ai loc de întors. Singura salvare era să spui «nu», dar nu ai făcut-o”. Steinhardt ne-a prezentat Rohia, biblioteca aia celebră despre care se spunea că, din 32.000 de volume, el contribuise cu aproape 20.000.
Nu era bine văzut la mănăstire. Fratele Alexandru (Ioan Alexandru, poetul) avea acolo o căsuță de vacanță și un basorelief, cu el însuși în chip de Pintea Viteazul. Am rîs pe sub mustață. Orgoliul nu piere și nu se îmblînzește, oricît de credincios ai fi. Nicu Steinhardt era, însă, cel mai mic, cel mai umil dintre călugări. Nu l-am văzut niciodată ridicînd privirea, cu exasperare, nu l-am auzit niciodată plîngîndu-se de ceva. Cîțiva ani mai tîrziu, avea să mă (ne) viziteze la librăria Cărții Românești, pentru a pierde multe ore împreună. Era cel mai schizoid, dar lucid personaj pe care l-am cunoscut vreodată. În lume era un om de lume, îmbrăcat la patru ace, la curent cu lumea artistică în întregul ei și cu o curiozitate de veveriță neagră. În peisajul bisericesc, se comporta ca ultimul dintre oameni. Poate de aia nu m-am mirat cît de mult îl ura sau îl suspiciona lumea aceea, închisă, autarhică și trufașă.
Cînd ne-am întors de la Rohia, am descoperit un băruleț în Dej. Ei bine, acolo era Armagnac-ul de care povestește Bogdan Ghiu. Am uitat imediat de sfințenie, de cumpătare, de nefericire și de istorie. Să bem. Cînd s-a terminat mica manifestare dejană, barul nu mai avea nici o picătură de Armagnac.
