Comandanților din primul război mondial le-a luat trei ani și milioane de morți ca să înțeleagă ce lipsit de noimă e atacul la baionetă. De ce să te năpustești în bătaia mitralierelor urlînd și alergînd, atrăgînd deci atenția vrăjmașului asupra țintei expuse, cînd ai fi putut, pur și simplu, să înaintezi tîrîș? De ce să îndemni soldații să fugă spre moarte și spre schilodire, cînd mersul încet, tupilat, ar fi dus la aceleași înfrîngeri și victorii fără valoare, doar că ceva mai tîrziu?
Numai în cazul armatei române a fost dezlegat acest mister. Soldații noștri nu aveau muniție destulă. Primeau doar cîteva gloanțe, cît să-și facă auzită prezența și să transmită inamicului că vin, să-l pună în gardă și să-i amintească să ridice piedica la mitralieră.
Așa că, în liniștea care urma primelor focuri, comandanții români simțeau nevoia să acopere rușinea proastei înzestrări cu demonstrația de eroism. Sute, dacă nu mii de atacuri la baionetă, soldate cu mii și zeci de mii de morți, ar fi putut fi înlocuite de o bună dotare cu muniție, dar n-au fost. Eroismul s-a născut de multe ori din sărăcie. Martiriul de front a luat ființă din lipsa unor lăzi cu cartușe.
Maioru Petre Caracaș, comandantul Batalionului 3 din Regimentul 2 Grăniceri, aștepta, în dimineața zilei de 13 august 1917, la Oituz, ordinul generalului Gheorghe Cantacuzino. Inamicul era fortificat pe culmea dealului Bîtca Carelor, neatins de bombardamentul artileriei noastre, care n-a făcut decît să spulbere cîteva gospodării țărănești din jur. Era limpede că un atac la baionetă prin rețeaua de sîrmă ghimpată care proteja poziția germană era ultimul lucru la care s-ar fi gîndit un general. Dar generalii noștri știau să-și surprindă inamicul, așa că generalul Cantacuzino s-a gîndit exact la asta.
Maiorul Caracaș și-a îndemnat soldații să tragă cele cîteva cartușe de atenționare a dușmanului, să-și pună în ordine ținuta în care urma să fie înmormîntați, apoi s-a ridicat în picioare și a pornit-o în fruntea batalionului, alergînd spre țevile de mitralieră.
Au fost trei asalturi splendide, curajoase și inconștiente, fiecare dintre ele lăsînd la pămînt cîteva zeci de soldați. Maiorul Caracaș, neînfricat, și-a încurajat oamenii, care s-au ridicat de fiecare dată în bătaia tirului inamic. La al treilea asalt, maiorul a fost secerat de o rafală, iar ofensiva s-a oprit. Nu a fost cucerită decît o coastă de deal, care a fost evacuată la adăpostul nopții, dar cei o sută de morți și două sute de răniți au fost adăugați în raportul Marelui Cartier General ca o dovadă a victoriei.
Maiorul Petre Caracaș a fost adunat de pe teren și dus de brancardieri la spitalul din Onești, dar adunase atîtea gloanțe în corp încît putea foarte bine să moară de intoxicație cu plumb. A murit a doua zi, pe 14 august, fără ca medicii francezi, aduși de generalul Berthelot, să-l poată salva. A fost înmormîntat ca un erou, înfășurat în discursurile patetice ale superiorilor săi, care priviseră lupta de la distanță.
