Cînd mă duceam în vizită la atelierul lui Ion Dumitriu, în anii ’80, îi puneam o mulțime de întrebări tehnice despre pictură. Cum se face aia? Dar ailaltă? Cît costă pensulele și tuburile de culori? Cum e cu lumina soarelui și cu lumina becurilor? Ion îmi răspundea răbdător în timp ce își vedea de treabă la șevalet.
Atelierul lui era într-o clădire masivă cu etaj și mansardă, de pe lîngă Piața Amzei. Mai aveau și alți pictori atelierele acolo. Al lui era într-o încăpere îngustă care părea că-și schimbă dimensiunile. Altfel nu-mi explic cum de încăpeau acolo pînă la douăzeci de persoane, pe scaune sau pe marginea divanului. Poeți, prozatori, pictori și uneori cîte un atașat cultural de la vreo ambasadă, în afară de ambasadorul Olandei în persoană. Încă nu se dăduse ucazul că toți cetățenii români care se întîlneau cu străini trebuia să dea raport la Securitate. Dar nici după ce s-a dat legea străinilor, Ion nu s-a sinchisit. Nici ceilalți obișnuiți ai atelierului. Cel puțin așa știam eu. În privința lui, chiar așa stăteau lucrurile.
Cînd se strîngea lume la el acolo, de obicei spre seară, aducea fiecare ce găsea prin alimentarele din drum sau, ca Mircea Nedelciu, vin din producția proprie. Ion avea o colecție de pahare desperecheate, vreo șapte-opt, la care se adăugau paharele pe care le aduceau confrații de prin atelierele lor. Ei mai aduceau și scaune, să nu stea oamenii în picioare. Unul dintre pictori era și restaurator de biserici. El venea cu vinuri pe care le primea din partea popilor cărora le fățuia picturile murale. Nu era băutor, dar de dragul vecinilor săi de atelier primea aceste daruri lichide pe care le împărțea apoi așa cum îi fuseseră oferite: în sticle, damigene sau canistre de plastic.
Pe la unu noaptea plecam acasă, unul cîte unul. Atașații culturali rezistau la băutură. Poeții și prozatorii se mai amețeau, dar nu prea tare. Singurul semn că și gazda noastră consuma din acele băuturi de tot soiul era că, de la un timp încolo, începeau să-i strălucească ochii.
La vernisajele expozițiilor lui, stăruiam minute în șir în dreptul fiecărui tablou, asta fără să-mi duc mîinile la spate, cum făceau alți vizitatori. Picturile lui Ion erau de o originalitate necăutată. Se vedea că nu se omoară să atragă atenția cu ele, provocîndu-te prin culori aprinse, dar fiecare în parte părea veche de nouă și te urmărea, încît după ce făceam turul expoziției, mă întorceam la fiecare în parte, de parcă ne-am fi dat întîlnire, în tăcere.
Ion era profesor la Liceul „Tonitza”, de aici poate se trăgea răbdarea pedagogică a răspunsurilor lui la întrebările pe care i le puneam în diminețile cînd știam că-l găsesc singur în atelier. Într-o zi, însă, mă întreabă ce voiam cu întrebările astea. Mă apucasem în secret de pictură? Nu! i-am zis. „Și-atunci?” „Așa, de curiozitate.” După vreun an i-am dus la atelier primul meu roman, în care există și un pictor, dar care nu seamănă cîtuși de puțin cu Ion Dumitriu. Ceea ce l-a făcut să rîdă, îi plăcuse cartea, dar și mai mult îi plăcuse că pictorul meu nu era făcut după modelul lui. În schimbul cărții, Ion mi-a dat o fotografie făcută de el în Dobrogea, cu un autograf pe spate. Semnătura, data și atît. C.T.
