Chiar și la Tulcea și la Sulina dacă întrebi la nimereală cine a fost Eugeniu P. Botez ți se răspunde cu o ridicare din umeri. Întreabă însă de Jean Bart și treaba se schimbă. Radical sau măcar pe ici, pe colo, depinde de interlocutor. Oricum, la Sulina, o pensiune de pe malul Dunării se numește „Jean Bart“, iar teatrul din Tulcea poartă, mîndru, acest nume enigmatic. Mai nou, la Polirom, și o carte din colecția Biografii romanțate. Cîți cititori o mai fi avînd singurul roman al lui Jean Bart, Europolis, asta e altă poveste.
Nici că se putea autor mai potrivit decît Adrian G. Romila pentru o asemenea biografie. Cine i-a citit cărțile știe de ce. Pentru cine nu știe, autorul, filolog și antropolog, e pasionat de navigație, expert în corăbii și în vapoare de epocă, iar pînă la Jean Bart: argonautul, biograful se documentase temeinic despre comandorul Eugeniu Botez, care-și semna textele literare cu pseudonimul Jean Bart, și a fost, printre multe altele, student practicant la bordul bricului „Mircea“, comandant al Portului Constanța, comisar maritim, iar mai tîrziu comandant al portului Sulina. Cu aceeași minuțiozitate cu care construiește machete de corăbii, A.G.R. i-a luat urma personajului său, încît pe partea ei documentară această biografie romanțată e la fel de solidă ca una lipsită de asemenea ușuratice preocupări.
Mi-ar fi plăcut ca romancierul să-și fi pus mai mult imaginația la treabă, la fel ca în Acasă, departe, dar pesemne că l-or fi împiedicat scrupulele filologice sau teama admiratorului că, fantazînd prea mult în contul personajului, și-ar putea trăda obiectul admirației sale, încît în locul unei biografii, fie ea și romanțată, să-i iasă legenda unei legende. Așa se face că, în loc să inventeze una-alta despre personajul său, Romila include scrupulos în carte și „transcrierea recorectată“ a unei expuneri ținute de Eugeniu Botez la Universitatea din București după apariția romanului Europolis. (N-ar fi stricat dacă biograful ar fi dat și niscaiva precizări asupra contextului acestui discurs care, în lipsa lor, seamănă cu o insulă misterios apărută în calea apelor narațiunii.) Din pomenita expunere aflăm părerile comandorului-scriitor despre romanul pe care tocmai îl publicase, despre literatura de călătorii nautice apărută în lumea largă și despre condiția scriitorului român în epocă. Botez îi pomenește acolo pe clasicii universali ai genului, de la Melville pînă la contemporanul Joseph Conrad „care a servit în marina comercială engleză“ și pe care comandorul i-ar fi citit în original.
Pe tot parcursul volumului, autorul oscilează și în stil între romanul neficțional și biografia afectuoasă. Lungile enumerații scrupuloase care tot apar aici se află undeva la jumătatea drumului dintre cele două genuri. Într-un fel, această indecizie are acoperire în dubla carieră a personajului său. Conștiința scriitoricească de Jean Bart a lui Eugeniu Botez pare să fi cedat mai totdeauna în fața misiunilor pe care le-a avut comandorul, care chiar dacă a demisionat din marină ca să se dedice scrisului, a rămas toată viața legat de treburile navigației, inclusiv în textele sale literare. Asta însă nu ajută ca trecerile de la stilul literar la cel administrativ din Jean Bart: argonautul să fie mai ușor de digerat. Pur și simplu, pasiunea biografului pentru tehnicalități nautice intră în coliziune cu stilul înflorat al narațiunii. Altfel, însă, textul avansează agreabil printre amintirile comandorului despre cariera și aventurile sale amoroase, inclusiv tentativele sale ratate de a se ocupa numai de scris, pînă în momentul cînd energicul Eugeniu P. Botez, care la 59 de ani a dat lovitura cu primul său roman, pare a se fi hotărît să se dedice în întregime numeroaselor sale planuri literare, sub pseudonimul Jean Bart. Soarta însă a avut alte planuri cu el, cum constată o voce caragialiană anonimă în finalul romanului: „Da, tînăr, monșer, încă tînăr, avea planuri mari, abia-și publicase primul roman…“.
Adrian G. Romila, Jean Bart: argonautul, Editura Polirom, 2024.
