Habemus Papam* are, într-adevăr, ceva. Îl are pe Michel Piccoli, un actor mare cît catedrala San Pietro. La 85 de ani, Piccoli e imperial în rolul unui papă (fictiv), proaspăt desemnat, în lipsă de amatori, de către conclavul cardinalilor. Numai că monseniorul Melville, care staţionează, înduioşător, la graniţa dintre sfinţenie şi senilitate, nu vrea să fie Papă. Pare mult mai interesat de Roma decît de Vatican şi mult mai tentat să joace teatru, vechea lui pasiune laică, în Pescăruşul lui lui Cehov.
Apoi, filmul are doza lui de umor. Cum apariţia noului Papă în balcon, salutînd oficial mulţimea, e amînată sine die, cardinalii se lasă antrenaţi într-un campionat de volei după tipicul organizatoric al unei Cupe Mondiale („Oceania-Europa B: 0-11“). Regizorul Nanni Moretti dedică minute bune aserţiunii (logice) că Papa şi cardinalii aferenţi sînt şi ei oameni. Dar o face delicat, cu o satiră de catifea şi o căldură suspectă pentru cineva care se declară ateu.
În fine, Habemus Papam are momentul său de graţie atunci cînd Melville e supus unei şedinţe-fulger de psihanaliză, în prezenţa întregului conclav papal. Aflînd că instrumentarul clasic al meseriei – visele, copilăria şi sexul – iese categoric din discuţie, psihanalistul (jucat de regizor) se vede nevoit să improvizeze, aplecîndu-se conspirativ către Papă: „Probleme cu credinţa?“. N-are. Iar asta e o veste bună doar pentru enoriaşi şi juriile ecumenice. Graţie bunului Dumnezeu, Vaticanul lui Moretti e vesel şi neinteresant. Filmul evită sistematic controversele, orice zonă tematică gri şi merge atît de departe cu imaculata lui concepţie încît Melville are trăsăturile spirituale ale lui Ioan Paul al II-lea. Nu profilul problematic al lui Benedict al XVI-lea – cum ne-am fi aşteptat de la un regizor actual şi acid (cel puţin atunci cînd a venit vorba de Silvio Berlusconi, şi anume în Il Caimano).
Ceea ce începuse ca o tragi-comedie elaborată despre anacronismul unei instituţii degenerează rapid într-o analiză benignă a unui psihic confuz, zdruncinat de spectrul unei misiuni imposibile. Demersul e, în ciuda climaxului teatral, dar eficient, prea confortabil pentru Vatican. Şi prea flasc pentru cei care, în 2007, au votat cu Deliver Us from Evil, sinistra epopee a unui preot pedofil, nominalizată la Oscar pentru cel mai bun documentar. E dezamăgitor să vezi un Moretti mai catolic decît Papa, decis să ironizeze mai mult psihanaliza decît Biserica, în condiţiile în care trăim – e din ce în ce mai clar – într-o lume nebună, fără nici un Dumnezeu.
