Filmul ăsta are un final dezamăgitor și vă va face copiii să plîngă. Vorbesc serios. Știu, are ștrumfi colorați pe ecran și, sigur, nu poți să iei în serios filme în care oameni în toată firea își rezolvă conflictele trăgîndu-și chiloții peste nădragi și luîndu-se la poceală, în loc să se dea în judecată și să se porcăiască în emisiuni tabloide.
Dar ăsta e adevărul. Și prefer să avertizez părinții din start. Un părinte informat nu mănîncă popcorn sărat de mucii lu’ ăla mic.
Avengers: Infinity War este un film al paradoxurilor. Este un Behemot al încasărilor deși, narativ, este extrem de sărac. A fost promovat drept evenimentul cinematografic al perioadei și nu pierzi absolut nimic dacă îl ignori. Nici măcar timpul. Este împrăștiat de-a lungul și de-a latul unui univers infinit, dar cadrele suferă de lipsă de imaginație profundă precum coma. Are două ore și jumătate și ar putea foarte bine să fie comprimat într-un episod de cîteva minute, fără să se piardă mai nimic din poveste.
Sînt șase pietre minunate în Univers, una care controlează spațiul, alta timpul, alta realitatea și așa mai departe. Un urît mov dintr-o galaxie periferică le vrea pe toate pentru a aduce echilibrul în Univers. Mai exact, trebuie să omoare jumătate din populație, pentru că e prea numeroasă și în curînd va rămîne fără resurse. Dacă eram scenarist, urîtul mov primea o cărămidă în dinți și mesajul „Uite, bă, o piatră care te face netîmpit!”. Și după aia intra secvența în care nătărăul realiza că nu există resurse finite într-un Univers în continuă expansiune. Sau că, dacă tot e atotputernic, ar putea să dubleze resursele, nu să omoare inși de-a valma.
N-aș insista pe caracterul tont al premisei dacă filmul n-ar insista telenovelistic să fie luat în serios. Avengers: Infinity War se vrea un film tragic. Își umflă cadrele cu suferință și erupe în final cu atîta moarte cum nu veți vedea nici măcar în Ciuma: The Movie. Eroii Marvel mor ca muștele la suflarea iernii și regia mizează pe dramatism, uitînd probabil că unii dintre morți au deja alte filme anunțate.
Finalul, tăiat scurt în punctul cel mai de jos, mai că nu țipă „Uite, și eu pot să fac Imperiul contraatacă”. Nu, nu poți. Imperiul… plonja în adîncuri pentru a reveni la suprafață plin de speranță ca o gură de aer proaspăt. Da, Luke e bătut măr, da, a pierdut orice șansa la o viață monosexuală normală, dar nu s-a pierdut pe sine în luptă cu încarnarea răului. Avengers mizează pe moarte la kilogram, devenită ieftină și rizibilă nu doar în economia de piață, ci și în aceea a propriului scenariu: cînd ai puteri zeiești la degetul mic, orice dezastru e de magnitudinea lui „Vai, am șters un paragraf și nu-l pot recupera dacă nu apăs butonul ăla mare pe care scrie «Revocare»”.
Thor și-a păstrat tonul miștocar din Ragnarok și linia lui narativă funcționează cel mai bine, mai ales cînd firul în cauză se încurcă cu Guardians of the Galaxy. Scenele au haz, au zvîc și au o mare calitate: te fac să uiți de ternul întins în restul peliculei. De exemplu, te fac să uiți că Robert Downey Jr. joacă telefonat, că Dr. Strange are un rol meschin, că toată povestea pentru Captain America și restul de Avenger-i e generică și plicticoasă sau că neghiobul de scenarist aproape că îl învinge pe urîtul mov pentru ca apoi să-l transforme în învingător în cel mai penibil mod de la inventarea scriiturii proaste încoace.
Și tot de sindromul Ragnarok suferă și micile detalii care fac deliciul celor atenți. Stan Lee are un cameo spirt, poate al doilea în ierarhia de pînă acum. Peter Dinklage are la dispoziție un rol gigantic, păcat că implicarea e la nivelul fizic al lui Tyrion.
Și grafica? Grafica este fix ce v-ați aștepta de la un produs Disney, trecut prin ani de experiență și rafinare. Antagonistul venit din lumea efectelor speciale se integrează în cadru cu naturalețea unei zîne în piesele lui Shakespeare. Efectele, designul, cromatica și, în general, tot ce ține de trafaletul digital nu suportă critica. Rezultatul e solid. Din păcate, nu e nici surprinzător, nici deosebit de impresionant. Spuneam mai sus, deși împrăștiat pe mai multe lumi distincte, sentimentul că fiecare e doar un rest de fierătanii rămase nefolosite în Star Wars e greu de zdruncinat.
Și asta ne aduce la final: Avengers: Infinity War este un produs tipic Disney. Poleit, șlefuit, sclipitor, dar gol pe dinăuntru. Singurul său scop e să facă reclamă filmului viitor și, prin prisma asta, să pierzi două ore și jumătate pentru o reclamă pare cel puțin exagerat.
Avengers: Infinity War. R.: Anthony Russo, Joe Russo. Cu: Robert Downey Jr., Chris Hemsworth, Mark Ruffalo, Benedict Cumberbatch.
1.353 de vizualizări
