Aventuri prin măruntaiele Fiarei (III): Când politica e curvă fără pește

Crișan, Mila 23, Sfântu Gheorghe, Jurilovca, Chilia, Maliuc. Locuri în care am fost să mă întâlnesc cu comunitățile pescărești, nu cu asociații sau federații, ci direct cu oamenii. Asta pentru că, practic, cele două federații de pescuit comercial din Delta Dunării nu reprezintă interesele pescarilor, ci pe cele ale președinților de federație, care sunt și șefi de cherhanale. Practic, asociațiile s-au format în jurul cherhanalei care reprezintă un SRL, adică o activitate economică ce se bazează pe principiul profitului. Or, profitul cherhanagiului este cu atât mai mare cu cât profitul pescarului comercial este mai mic. Așa s-a ajuns ca prețul peștelui să fie stabilit de cherhanagiu printr-un hățiș de legi care îi dau acestuia dreptul de monopol. Pescarul nu poate vinde peștele oriunde, ci numai la cherhanagiul la care a fost arondat. În general, unei comunități pescărești îi revine un singur punct de predare, iar atunci când sunt două cherhanale, patronii bat palma pentru a da pescarului prețul cel mai mic. Prin această practică, cherhanagiului îi revine peste 80% din valoarea peștelui predat de pescari, iar restul de 20% acestora din urmă. Chestia trâmbițată cu dezvoltarea comunităților locale de politicienii locali este cu atât mai falsă cu cât fariseismul patronilor și patronașilor de cherhanale care reprezintă „vocea poporului” era adus pe tapet drept adevăr absolut la toate întâlnirile populare găzduite de Consiliul Județean. Un adevăr absolut ca o ghiulea folosită mereu când sunt puse tunurile pe fortăreața ARBDD, unde se ascunde un guvernator care ține cu pelicanii, nu cu oamenii.

– Îl vedeți pe ăla cu salopetă? Și pe ăla cu căciulă de iepure? Ăia doi au multe dosare penale pentru curent electric și alte nenorociri pe care le tot fac prin baltă… îmi șoptește colegul de la Rezervație.

Aveam cu mine pe cineva mai vechi prin treburile Rezervației, care îi știa bine, mă interesa mai mult ca o analiză comportamentală a celor cu care mă întâlneam. Și de la întâlnire la întâlnire mă dumiream cât de previzibili pot fi oamenii bălții. Mereu, la aceste adunări, cei mai nemulțumiți, cei mai gălăgioși erau cei care au avut probleme cu legea, dar și cei trimiși de cherhanagii pentru a face să degenereze discuția într-o acuză generală adusă Rezervației. În câteva luni și după două-trei întâlniri directe cu pescarii la ei acasă, nu la sediul ARBDD, mi-am dat seama că trebuie să facem un organism ad-hoc, pe care l-am numit Comitet Pescăresc. Aici trebuiau să vină pescarii și să facă propuneri legate de administrarea fondului piscicol, despre legile care guvernează pescuitul în Delta. Pentru că mi-am dat seama că oamenii Deltei sunt, în fondul lor, niște oameni buni cu care se poate vorbi. Chiar și cu braconierii irecuperabili. Totul este să-i faci parteneri în încercarea de a schimba ceva în bine în viața lor. Iar dacă viața lor este mai bună, atunci și atacul la resursele Deltei ar fi atenuat.

Prin presă se vorbește de braconierii din Deltă ca și cum ar exista în Deltă pescari și braconieri. Toate actele de braconaj sunt făcute de pescari care în restul timpului sunt cu actele la zi, predau cantitățile conform cotelor. De 30 de ani s-a văzut clar că cine nu braconează, cine nu încalcă legea, nu se chivernisește… Cum să strângi cheag când iei doar 20% din valoarea peștelui? Lipsa de orizont în Delta Dunării este  o chestiune de preț – prețul crapului predat cu 5 lei pe kilogram la cherhana de lipoveanul din Mila 23 și ajuns în magazinele din București și Cluj cu 25 de lei. Lipsa peștelui vine tot de aici, pentru că activitatea de pescuit devine rentabilă pentru pescar numai de la 10-15 tone de pește extras anual. La 3-4 tone anual – cât este cota minimă, după ce scoți cheltuielile cu actele, cu barca, motor, benzină, ieși sub salariul minim pe economie. Așa este imposibil să trăiești „tradițional” din pescuit fără să alimentezi piața neagră locală.

Mi-am notat cele câteva idei de bun-simț pe care le-au propus pescarii din Sfântu Gheorghe pentru a fi incluse în Legea prohibiției. Câteva luni mai târziu le-am susținut la întâlnirea cu ANPA, alături de propunerile ARBDD și ale altor comunități pescărești. Și tot ca o premieră, ANPA a acceptat majoritatea amendamentelor. Din păcate, sărind peste firul poveștii noastre, după înlocuirea mea, acest Comitet a fost desființat, pentru a fi reînființat apoi la câteva luni distanță, ca o premieră în istoria Deltei Dunării. Numai că din acest comitet făceau deja parte doar pescarii agreați de federații…

Revenim în sala Căminului Cultural, era prag de toamnă și în baltă adia deja un vânt rece. Mi-am închis agenda și, pe picior de plecare, le-am zis pescarilor despre ideea înființării unei piețe locale de pește. O piață lacustră, tradițională, administrată de Primărie, în care pescarul să poată vinde la prețul pieții pește proaspăt, direct din barcă. Doar în satul în care locuiește, fără a putea să transporte acest pește în alte puncte de vânzare, fără a-l stoca de pe o zi pe alta. Doar pește proaspăt, vândut așa cum producătorii își vând în piață produsele agricole. Din 20-30 de kilograme vândute zilnic, pescarul ar putea câștiga într-o lună de trei ori mai mult decât dacă ar preda acest pește la cherhana. Lucru ce se și întâmplă, mai ales în sezonul turistic, când peștele ajunge la pensiuni – evident, la negru. De ce să nu dăm Cezarului ce-i al Cezarului?

– Dacă ați putea vinde acest pește legal, din barcă, zilnic, cei cu pensiunile ar putea cumpăra de la voi, tot legal. Așa nu ar mai mânca turiștii veniți în Delta pește „proaspăt” luat cu factură fiscală de la supermarket, din Tulcea, și ținut în lada frigorifică cu săptămânile.

Pescarii din sală zâmbesc cu reținere. Ei știu exact mersul afacerii, știu că își fac cota minimă obligatorie rapid, acum, toamna, cu caras, când se dă drumul la setcă. În restul anului vând peștele cel mai valoros la pensiuni, cu riscurile ce decurg de aici, atât pentru pescar, cât și pentru micul antreprenor local din turism.

– …și dacă ați pune acasă pe masă acest pește, la prânz, în fața turiștilor pe care îi cazați, atunci câștigul s-ar dubla – le zic eu, explicându-le și că un rol major în aplicarea acestui proiect îl are Ministerul Agriculturii…

– Dacă s-ar alinia astrele politice, ați putea vinde direct peștele și nu ar mai trebui să alergați după tone de pește pentru un trai decent, timp în care resursa piscicolă s-ar reface. Iar toate astea nu sunt posibile decât dacă valoarea resursei piscicole rămâne aici, în comunitățile deltaice, și nu la cherhana și la samsari – am continuat eu, coborînd pe scările Căminului Cultural.

I-am privit în ochi, luându-mi rămas bun de la ei, și mi-am dat seama din apatia lor că nu mai cred în normalitate. Normalitatea devenise o permanentă goană printre controale, taxe de protecție, șpăgi și amenzi. Din această normalitate făcea parte și guvernatorul ajuns la ei cu promisiuni pentru a genera voturi. Voturi  necesare bătătoririi drumului spre un fotoliu de parlamentar sau voturi pentru partid – după caz, în vederea recompensării cu un post de director pe la o instituție tulceană, după descălecarea de pe pelicanii Rezervației. Guvernatorii trec, pescarii rămân…

Nu le-am zis atunci că am scris acest proiect al Pieței Locale de Pește și l-am trimis la Guvern. Nici nu îmi închipuiam că mai aveam să aștept un an până să fiu chemat la Ministerul Agriculturii, unde un consilier avea să-mi pună în față chiar acest proiect, cerându-mi părerea.

– Nu-l citesc, pentru că îl știu. Eu l-am scris…

Cei de la Agricultură credeau că este un proiect guvernamental, și chiar nu mai avea importanță „dreptul de autor”, atâta timp cât ar fi fost implementat proiectul. Din păcate, a fost ultima dată când cineva m-a mai întrebat ceva despre acest proiect. Cherhanagiii știu de ce. După câteva luni era un alt guvernator la Rezervație și, după alte câteva luni, cădea Guvernul.