Bălăceanca

Am fost invitat, de ziua unui amic, la Therme. Nu fusesem niciodată. Nu sunt fan. Dar am luat o piatră în gură și m-am dus.

Bălăceală, șunculoși, copilisme. Lume adipoasă, că nu-i ca-n reclame. Stăm noi acolo, printre șolduri și cefe late, și ne mai luăm o treabă, și mai vorbim, și ne mai râdem. Mai jucăm un Dixit, un Charades, să treacă timpul frumos. Să marcăm evenimentul omului. Să se simtă și el împlinit.

Și mai spre sfârșeală, așa, mai spre spartul târgului, zicem să ne mai dăm o dată pe tobogane, de rămas bun, gen. Ne urcăm, hopa-sus, și nimerim lângă două copilițe, de mame scăpate, care se tot hlizeau. Una mai rubicondă, alta mai dezlegată. Să fi avut maximum 12 ani. Un 12 ani pe stil nou, însă. Din râsete, vedem că se hlizesc tocmai la noi, cumva. Și-și tot dau coate. Și-și spun chestii la ureche. Ocheade. Noi, băieți mari, pe tobogan grămadă, dăm să pornim în jos. Cât mai degrabă, ca să evadăm din inconfortabilul situației. Când să ne vină rândul, fetițele se bagă-n fața noastră și, înainte s-o taie la vale, dezlegata, puțin șantalie de-un ochi, zice-n gura mare către amicul meu:

– Domnu’, domnu’, lu’ asta îi place capu’ dumneavoastră de jos.

Apoi se aruncă amândouă pe tobogan și chițăie. Amicul încremenește. Mă uit la el. El la mine. Totuși, educată. I-a zis cu domnu’.