Încep direct cu un mic spoiler. Undeva în prima parte a filmului, Robert The Bruce îl omoară, într-un altar, pe principalul lui rival la tronul Scoției, pe care-l chemase ca să discute. În acel moment, ai senzația nu doar că Robert are tot dreptul să-l înjunghie, ci că oricare dintre noi, în locul lui, ar fi făcut la fel, pentru că altă cale de scăpare pur și simplu nu exista. Din trei vorbe, situația devenise una de care pe care.
În zona asta rămân nuanțele pe tot parcursul filmului Outlaw King (Regele proscris), care face câțiva pași în spate față de finețea caracterizărilor din Game of Thrones, unde complexitatea psihologică a personajelor a devenit aproape un clișeu. În Outlaw King, personajele bune sunt bune până la capăt și personajele rele sunt inuman de malefice. Tânărul rege englez Edward al II-lea e o caricatură de antagonist, ceva între benzi desenate și salonul de sociopați dintr-un spital de boli psihice. Încă de la primele gesturi, îți dai seama că e genul de om care n-ar omorî o muscă. I-ar rupe picioarele și ar lăsa-o să se chinuie ore în șir.
Pe scurt, povestea e un fel de continuare a lui Braveheart. Scoțienii de la începutul secolului al XIV-lea luptă pentru independență împotriva englezilor invadatori. William Wallace e prins de cotropitori și executat, iar atunci când poporul se ridică din nou, în fruntea lor apare Robert The Bruce (Chris Pine), un războinic încă tânăr și neverosimil de bun, de priceput și de înțelept. Oare unde e George R.R. Martin când ai nevoie de el, ca să-i mai zburătăcească puțin cu nuanțele lui morale și psihologice? Outlaw King pare un basm pentru copii, însă cu scene de sex și cu nuditate non-sexuală. Pe scurt, filmul ideal pentru Mircea Badea, dispărutul Sergiu Nicolaescu sau alți adulți funcționali care au mintea unor copii de 12 ani.
La simplitatea poveștii se adaugă situații inexplicabile, pe care n-o să le detaliez pentru că nu vreau să dezvălui prea mult din film. Pare că rostul lor e dublu: în primul rând, să scoată în evidență bunătatea lui Robert The Bruce (m-a convins să-l votez, sper că participă la următoarele europarlamentare) și să nu sfideze prea mult adevărul istoric. De exemplu, din cărți și de pe Wikipedia știm că regele sângeros și dement a murit abia în 1327, deci n-avea cum să moară în 1307, când se ciocnește cu armata de scoțieni a lui Robert.
Deși superficial ca psihologie a personajelor, Outlaw King e un film plăcut. Nu e greu să-ți suspenzi spiritul critic ca să te poți bucura de el până la capăt. E aceeași atmosferă violentă, aceeași lume populată cu bărboși neîngrijiți și eroici ca și-n Game of Thrones. La un moment dat, într-un cadru aproape hilar prin gratuitatea lui, vedem un războinic scoțian care își suflă mucii, ca și cum altfel am fi tentați să uităm că și personajele de film au un metabolism și-o fiziologie care funcționează în continuare, pe fundalul faptelor de arme la care asistăm.
Outlaw King (2018). Regia: David Mackenzie. Cu: Chris Pine, Aaron Taylor-Johnson, Florence Pugh.
