Eram la Dej, toamna, în 1982. Generația ’80 străbătea România în lung și-n lat, de dimineața pînă seara, în proporție de masă. Fără să știm, făceam propagandă, iar mulți dintre cititorii noștri de acum au fost martorii noștri uimiți de ieri. Ne-am crescut propagandiștii cum fac, azi, fermierii: cu îngrășăminte și farmec personal. Radu Săplăcan ne invitase, dar asta am mai povestit-o. Și cum am dansat cu soția lui Radu, o noapte întreagă, pe Bob Marley, Kaya, fără să simt cum trece timpul. De fapt, toți eram vrăjiți de o fostă colegă a lui Groșan, sexi, dezinvoltă și care îl tot gîdila peste chelia viitoare: să-și pună deștele pe pielea golașă? Sau nu?
Am mai povestit aproape totul, cu excepția esențialului: că nici Armagnac-ul, nici reacția autorităților, nici Radu nu au putut prevedea întîlnirea cu Nicu Steinhardt, fratele Nicolae, la acel moment. Steinhardt era o legendă. Cînd a venit să-și țină dizertația pe tema lui „nu“ sau „da“, habar n-aveam ce simpatie avea să mă lege de omulețul uscățiv, negricios și îmbrăcat mirenește. Povestea lui era simplă: dacă-ți bate un necunoscut la ușă, în vremi ciudate, spune-i nu. Ai apucat să întredeschizi ușa? Ai apucat să zici „da“? Gata. Erai halit. Steinhardt jucase piesa lui Eugen Ionescu în închisoare. Știa tot, înțelegea tot. Îl ascultam cu superbia și fanatismul tinereții. Așa că toate explicațiile, toate gesturile erau de acolo.
Nu încăpea nici o îndoială. Ceea ce n-am povestit – oare de ce? – a fost vizita la Rohia, mănăstire de circuit public și faimă națională. Autocarul pus la dispoziție de autorități s-a umplut imediat. Nimeni nu voia să scape ocazia de a vedea cele 20.000 de volume donate de Steinhardt mănăstirii. Mamăă, ce volume citise legenda vie? Așa am intrat pe poartă. Numai că mănăstirea era ca orice altă mănăstire. Nimic miraculos, nimic deosebit. Fratel e Ni col ae, am băgat de seamă, nu era prea bine privit. Mai tîrziu, am aflat: ce folos că se creștinase, dacă era evreu? Mă uitam și nu-mi venea să cred cum accepta toată înjosirea, doar pentru că credea. De altfel, în perimetrul mănăstirii, își schimbase și straiul. Hainele mirene făcuseră loc celor bisericești. Era umil, serviabil, atent și necritic.
Noi, rebelii fără cauză (și ce mai cauză), am străbătut domeniul. Ne-am oprit în fața unei case mari, dar urîtă ca porcul, în fața căreia trona un basorelief bizar: un fel de cioban învîrtoșat, cu un fluier ce părea să-i iasă din ureche, străjuit de niște oi nebune și vegheat de niște ciobani pitici ori oligofreni. Am dat tîrcoale locului. Era, de departe, cel mai spectaculos edificiu. Cu mare fereală și cu multe cruci evlavioase (dar doritoare de bîrfă), am aflat. Ædificiul îi aparținea lui Ioan Alexandru, iar basorelieful, unui artist neaoș, „popular“. Partea cea mai hazoasă era istoria (sau achiziția) casei. Exact ca azi, terenurile bisericești erau scutite de impozite. L-am întrebat pe Steinhardt: „E adevărat?“. Iar el, drăguțul, a ridicat din umeri: „Are vreo importanță?“.
