În primul rând: de ce Istanbul? Ce, n-ai ce face cu banii, nu-i mai bine să-i cheltui în orașele-ceas ale Olandei sau Elveției, unde știi sigur că primești porția ta de europenitate, aia pentru care-ai ieșit la Revoluție și de care n-ai parte la tine-acasă? Ba da, e mai bine. Dacă tot ce dorești de la viața ta de român e asepticitate (corectura, există cuvântul ăsta?), atunci evită Estul și Sudul și trage-te spre Nord c-acolo mergi la sigur. Despre Vest nu garantez, c-am văzut Soho, m-am lămurit.
Dar dacă vrei să te prinzi de mersul lumii (mă rog, atât cât se poate), atunci bifează fiecare megapolis care-ți iese-n cale, că-n astea se coace plămada viitorului, nu la coada vacii și nici în ”mugetul dulce” al boilor înjugați la car. Gata cu astea, și-au mâncat mălaiul! Revenind la Istanbul: e cel mai apropiat megapolis, deci, pe el!
Ca să ajungi la Cerveceria Café, poți pleca fie de sus, din piața Taksim (cum nu recomand), fie de jos, de la podul Galata. Să-ți zic de ce nu recomand prima variantă: că n-am fost pe-acolo, nu știu să dau repere. Pe când, de la pod, e relativ simplu: ai trecut podul, ai dat de-o intersecție mare, o ții-nainte; la a doua intersecție mare (care-i foarte aproape), faci stânga pe bulevardul Galip Dede (ei zic ”caddesi”, bagă la cap) și te ții de el, cu încrâncenare și fanatism, ca soldatul sovietic în drum spre Berlin, că bulevardul e tare abrupt, îți iese sufletul la urcuș.
Galip Dede Caddesi dă în Istiklal Caddesi, care, deși e foarte îngust, e totuși ceva mai larg decât strada Gabroveni din Centrul Vechi (dar ia închipuie-ți un tramvai pe Gabroveni!); dacă vrei să mă asculți, nu lua tramvaiul ăla istoric al lor, mergi pe picioarele tale (evident că n-o să faci asta, românule care ești!). Când ai ajuns la intersecția cu strada Adakule, într-un cotlon dubios vezi niște trepte. Le urci și intri înăuntru, la căldură, unde poți să te-ndopi cu bere Efes până refulezi, că d-aia-i zice cârciumii ”cerveceria” (adică ”fabrica de bere”, cum ar veni). Dacă ți-e foame, au și de mâncare, tot felul de chestii, și mai normale, și mai la fiță (feluri cică tradiționale, flambate!), dar vezi că prețurile-s trecute în lire turcești, așa că echivalează-le în bani de-ai tăi, înainte să comanzi.
Acum să admit adevăratul motiv pentru care am fost eu la Cerveceria din Beyoğlu (cartier numit ”Pera” de europeni): în celălalt capăt al străzii Adakule este muzeul Pera, unul dintre cele mai puțin cunoscute muzee din Istanbul. Acolo-i expus tabloul ”Dresorul de țestoase”, pe care-ar trebui să-l vedem toți cei care ne plângem de ritmul europenizării noastre. Cheie de interpretare (a mea): bă, și dresoru-i tolomac, da’ și noi suntem țestoase!
