Lucrul sfânt pe care trebuie să-l ai în vedere când treci prin Franța: nu-i crede pe parizieni. Nu cunosc motivele (poate clima?!), dar în orașul ăla toată lumea e cu capul, da’ grav, nu așa, jucărie! Când a auzit că mă duc până la Lyon, gazda a-nceput să mă toace de m-a făcut carne de mici: că de ce? Adică n-am ce vedea la Paris, sau cum? Am ceva cu orașul ei, sau ce? Măcar să spun cinstit! Plus că, după părerea dumneaei, Lyon-ul este doar un oraș ”plin de grași”, complet lipsit de viață socială, de atracții turistice și, în general, de orice (mai lipsea să spună că-i nelocuit!). Eu am zis ”Da, da, bine” și-am plecat la gară. Am întrebat totuși dacă ea fusese vreodată în Lyon. S-a scuturat de parcă i-aș fi aruncat în cap o găleată de lături. Și să mai zică cineva că doar românii sunt nebuni!
Am umblat prin Lyon toată ziulica, după ce-am coborât din tren, și pot să spun că mi-a plăcut totul, cu două excepții: cartierul industrial și teoria lyonezilor cum că Parisul este un oraș ”împuțit” și că acolo toți oamenii sunt ”drogați”. Eram însă vaccinat împotriva patriotismelor locale, așa c-am zis și eu ca ei, rânjind în sinea mea cu gura până la urechi și întrebându-mă ce m-o mai aștepta și la Marsilia, în cazul ăsta. Dacă treceți cândva prin vreo astfel de situație, iată recomandarea: nu-i contraziceți, dați din cap că ”da, așa e, sigur că da”, după care mergeți într-un pub internațional, unde se-adună călătorii pământului, și-acolo puteți răsufla în lege. Eu am nimerit la Flanigan’s, care-i chiar lângă podul Morand (treci podul, treci splaiul, o ții înainte pe străduță, pe Louis Pradel și faci dreapta la Les Arcades); nu mă opream acolo, că eram chitit să merg altundeva, dar am văzut pe ușă un anunț, ”Angajăm barman”.
Am intrat, am întrebat (pe barmăniță o chema Magalie, ciudat nume, dar mi-a explicat că părinții ei erau imigranți irlandezi) și m-am așezat și eu, cumincior, la masa unde așteptau ceilalți aplicanți. Magalie zicea că interviul o să-l dăm cu patronul, care urma să sosească, așa că s-avem răbdare, vine el, nici o problemă, nu vrem să bem o bere între timp? Din vorbă-n vorbă și din bere-n bere, s-a făcut miezul nopții, noi, ”aplicanții” ne-am făcut avioane, Magalie ne-a dat afară, a-nchis barul și-a-ncuiat ușa cu cheia. Cu ultima urmă de luciditate (bani nu mai aveam de mult) am întrebat-o de trucul cu anunțul de pe ușă. A pufnit-o râsul și mi-a zis: ”A fost ideea mea. E bună și criza asta la ceva!”.
