Când Troțky a vizitat România, tot ce vedea p-aici i se părea extrem de ”rusesc”. N-aș fi înțeles de unde a scos el atâta rusitate din pârloaga noastră națională, dacă n-aș fi trecut, acum niște ani, și prin Odessa; care Odessă nu mi s-a părut deloc ucrainiană, ci foarte balcanică (m-am simțit, deci, ca acasă!). Din păcate, punctul meu de vedere n-a fost deloc împărtășit de gazdele mele, pentru că acolo unde eu vedeam balcanism bătător la ochi, ei vedeau europenitate curată, pură și dură. Dar n-am lăsat ca fleacuri d-astea de diferențe culturale să ne strice cheful: ne-am dus direct la cârciumă.
De fapt, n-a fost tocmai așa. Ar fi trebuit să ne întâlnim la Politehnică, iar de acolo să mă piloteze ei către un bar de-al lor, studențesc (da, de Metronom e vorba). Numai că am ratat întâlnirea, dracul știe cum, și-a trebuit să găsesc localul de unul singur, într-un oraș necunoscut. Dar a mers repede: măcar că nu-nțelegeam nimic din ce vorbea lumea pe stradă (exact ca-n Csíkszereda, de pildă), dacă-l opream pe careva să-l întreb unde-i cârciuma, omul se lumina la față și-mi explica binevoitor că e-nainte și la dreapta (sau a treia după colț, după cum era cazul). Nici c-a fost vreo scofală să găsesc Metronom-ul, venind de la Politehnică: am ținut-o înainte pe Șevcenka, am trecut de intersecția cu Gagarina și pe urmă drept, până la intersecția cu Șampanskiya. Acolo m-am oprit și-am mai întrebat odată, stânga sau dreapta, și-am fost trimis către subsolul unui bloc. Acolo-i Metronom-ul.
Față de alte locuri din Odessa, e mult mai ieftin și mai popular, și-n plus n-are nici taxă de intrare. Există, într-adevăr, o doză de fiță, dar e mai degrabă înduioșătoare decât deranjantă, ca un proprietar de Dacia 1100 care-și pune numere de California (sau măcar de Bulgaria!). Cât timp muzica nu e prea tare, adică până pe la 11 noaptea, poți vorbi liniștit cu comesenii, și abia dup-aia nu se mai înțelege om cu om (dar, oricum, după patru ore de Metronom, toată lumea-i avioane, gălăgia nici nu mai contează).
Partea mai puțin veselă este c-am fost certat teribil, atât cât îmi mai aduc aminte, pentru crimele comise de români în Odessa, în noiembrie 1941 (!). Degeaba susțineam eu că nu-s vinovat cu nimic pentru ce-au făcut alții (și încă când!), că n-aveam nici un credit: eram român, deci vinovat. După o vreme am încetat să mă disculp, pentru că obosisem și îmi amintisem de o fază de la Cluj, când și eu mă apucasem să-l cert aiurea pe un budapestan de vârsta mea, pentru ”afacerea” de la Treznea, din 1940. După ce mi-am amintit de povestea de la Cluj, m-am liniștit și mi-am văzut de berile mele: nu eram mai breaz decât odessanii, așa că n-avea rost să-mi stric seara. Și să n-am ce scrie în "Recomandarea săptămânii"!
