Nu, că ea vrea la Veneția. De ce? Fiindcă nu știu ce proastă de la Financiar a fost acolo cu ”iubitul” ei și s-a lăudat la birou. Bine, hai la Veneția, ce să zici. Nu, că ea vrea și cu gondola pe canale (evident că nu-i ideea ei, tot de la proastă s-a inspirat!). Păi, n-am bani, zici tu, pacifist. Nu, că ne dă tati, zice ea. Îți vin pe limbă vorbele alea grele, dar te răsucești în ultima secundă și spui, mieros: ”A, păi în cazul ăsta, nu ne dă tati și un bugețel suplimentar, secret, să-ți iau un cadou frumos în ultima zi? Să-l ai amintire și să-l arăți și la birou?”.
Pleci la Veneția și viermui p-acolo cu toți neghiobii Europei, care-aproape că par deștepți în comparație cu haitele de turiste din America (”americoaice” îmi vine să le zic), tâmpite de-mpung și cu figuri în cap. Dumneaei, însă, se simte ca peștele în apă, mitraliază tot ce prinde cu aparatul foto, hrănește javrele de porumbei din piață, aspiră cu extaz damful pestilențial ce emană din canalele alea puturoase, mă rog, face și ea turism. Îți explică zeloasă că d-aia-i place ei de tine, că mereu a vrut ”să vadă lumea” și n-a avut cu cine. Da, îi zici în gând, și eu am vrut să văd lumea. Să urc pe Elbrus. Să fac rafting în Kașkar. Să scuip în Dettifoss, să moară dușmanii. Să mă speologesc în Predjama sau în Skocjan, prin măruntaiele karstului. Nu să mă frec cu nespălații din piața San Marco!
Simte ea ceva și te invită la bar, la Aurora (e chiar în piață). O mizerie, o rușine, o agresiune la adresa șirului tău de strămoși ce-au murit bărbătește, de ciroză, cu mâna pe damigeană: e plin de muieri singure care ling înghețată și trag de-un shake de fructe, cu ochii roată după străinul misterios de care știu ele din filme (în timpul ăsta chelnerii le fac la rest). Ieși înjurând și-o iei brambura pe străzi (pe ceea ce venețienii numesc ”străzi”), până dai, pur fortuit, de localul Orange, undeva pe lângă palatul Ca' Foscari și pe lângă universitatea omonimă; stundențime ca la balamuc, turiști mai puțini și mai backpackeri, simți că poți răsufla; bei, te uiți la Campo Santa Margherita, iar Veneția nu mai e așa nașpa. După câteva beri, o conduci pe dumneaei la hotel (s-a pilit dintr-un pahar) și te întorci să faci vorba cu chelnerița Veronica, româncă verde, geto-dacă de-a noastră, din republicî, din Bălți. Pe ce altceva să spargi un bugețel suplimentar?!
