Citesc în Dilema veche că Steven Erlanger (cine-i ăsta?!) a declarat că Parisul e plictisitor. N-am pierdut nici o secundă, am dat un șut în calorifer și l-am luat pe țigănește: ”Bă, Stivăne, american terminat, zdreanță, frântule, bechtălăule care ești tu bechtălău, să nu te pună dracu’ să treci prin Berceni, că te-ngrop în dealurile Moldovei!”. Pe urmă mi-am băgat laba piciorului drept într-o găleată de apă rece și am verificat sursa (ceea ce trebuia să fac de la-nceput, dar mă luase valul: auzi ce să zică el despre orașul meu de suflet!).
Găsiți textul pe site-ul nytimes.com, la rubrica ”Travel”. Tipul a muncit cinci ani în Paris, ca șef la divizia franceză a lui New York Times; scrie bine, ticălosul (”We all try to make our own Paris, of the flesh and of the mind”), și nici măcar nu-i american, că e britanic. Face mișto de parizienii cuminciori și de ale lor ”bobo virtues” (plimbatul duminical cu bicla, băutul la caliceală, adulterul cu prezervativ), de ignoranța lor colosală în privința lumii din afara ”metropolei interioare” (adică din afara bulevardului Périférique) și de grăsimea care li s-a pus pe imaginație, straturi-straturi, ca la morse.
Cam are dreptate, din păcate. Dar toate orașele mari au un nucleu de tâmpiți bine hrăniți care nu știu și nu vor să știe nimic: doar eu am vreo zece prieteni bucureșteni care n-au ajuns în viața lor la sud de Parcul Tineretului sau la vest de Piața Chibrit. În ceea ce privește plicticoșenia și caliceala la băutură, asta pare să fie o boală franceză prin definiție, nu doar una pariziană: păi nu era să pățesc eu rușine în Aix-en-Provence?!
Metoda-i simplă și infailibilă, dar necesită rodaj și obișnuita doză de noroc din orice întreprindere omenească, fie ea și infailibilă; cobori din tren, te duci la oficiul de informare turistică (e unul chiar în gară) și te milogești după o hartă moca a orașului. Cu harta-n mână, dai cu mersul vreo patru-cinci ore, până începi să ”respiri” urbea și să-ți faci o idee. Nu te oprești în timpul ăsta, nici nu intri-n vorbă cu nimeni, doar mișuni pe străzi, fără un plan anume. Abia pe urmă te duci la hostel (sau la hotel, dacă tac-tu le-a avut cu furăciunile), îți lași băgăjelul și pornești spre cârciumă. Uneori îți afli tovarăși de băut printre backpackerșii din hostel, alteori nu. De obicei te întorci în centrul turistic al orașului, bei câte un păhărel în două-trei baruri, mai schimbi o impresie cu barmanii sau cu chelnerițele, până te prinzi unde-i iureșul local în noaptea aia, în ce bar anume. E, acolo te-nființezi, băț, și nu te mai dai dus până la orele mici ale dimineții!
În Aix-en-Provence (oraș superb, foarte iubit de pensionarii din toată Europa de Vest), m-a apucat miezul nopții pe străzi, fără nimeni cu care să consum social. M-a salvat un cuplu de slovaci din Kosice, care m-au luat cu ei în Sextius (pe Cours Sextius, colț cu Rue Fermée), la o petrecere studențească, unde toată lumea vorbea ungurește. Nu mi-a păsat, bine că n-am ajuns de rușine, să fi băut singur!
