Cînd eram copil sufeream complit dacă poveștile pe care le citeam se terminau rău. Îi întrebam pe cei din casă dacă nu s-a mai întîmplat ceva, după aceea. Vreo minune care să dreagă treburile. Specialistul finalurilor triste, Andersen, mă face și acum să-mi aduc aminte de intensa suferință pe care mi-a stîrnit-o cu Fetița cu chibrituri și de stupefacția mea de la sfîrșitul Soldatului de plumb, care m-a făcut să rescriu finalul poveștii pe un caiet de caligrafie. În finalul închipuit de mine, soldatul de plumb și balerina s-au căsătorit și au trăit împreună pînă la adînci bătrîneți. Totuși, nu era același lucru.
Michael Cunningham, pe care poate-l știți ca romancier, s-a apucat să rescrie, cap-coadă, poveștile copilăriei. Pe cele clasice, pe care le știm cu toți. Nu ca să le găsească sfîrșituri fericite, ci ca și cum poveștile astea s-ar întîmpla în viața de toate zilele. Ceva mă face să cred că și pe el l-au scos cîndva din sărite basmele care se termină nasol.
Din nenorocire, oamenii mari care s-au învățat cu suferința îți povestesc cu plăcere lucruri înfiorătoare sau triste, de obicei ca să se consoleze pentru ceea ce au trăit, iar dacă sînt scriitori, fiindcă finalurile fericite nu se pot întîmpla decît în basme. Sau pentru că sînt ei depresivi și lucrurile care se termină cu bine îi contrariază. Poveștile lui Cunningham nu sînt, har Domnului, pentru copii, care n-ar înțelege mare lucru din ele. Par scrise pentru adulții sceptici care găsesc totdeauna firul de păr din supă și musca din mîncarea cu sos. Pe sceptici îi recunoști încă din copilărie. Sînt cei care se întreabă ce s-a întîmplat cu fratele Elizei din Lebedele, cel care n-a scăpat pe de-a-ntregul de vraja prin care mama lor vitregă i-a transformat pe toți unsprezece în păsări. Știți povestea: fratele cel mic rămîne cu o aripă de lebădă, fiindcă Eliza n-a apucat să-i termine și lui cămașa din fibre de urzică.
Cunningham o simpatizează pe mama vitregă. Adică o înțelege de ce Eliza și frații ei i se par niște copii enervanți. Nici regele, care în povestea lui Andersen pare un fraier blajin, nu-i face o impresie mai bună. Cel care-l interesează în povestea lui e fratele cel mic, omul cu o aripă, despre care ne spune, cu un umor negru, ce i s-a mai întîmplat după aceea din cauza aripii care-i ține loc de braț. În altă poveste, Laba de maimuță, Cunningham brodează și el pe tema „Fii atent ce-ți dorești, fiindcă s-ar putea să se împlinească!”. Povestea lui însă bate originalul în privința ororilor prin care le e dat să treacă soților White, căci cu ei laba de maimuță e mult mai îndrăcită decît cu bătrînii soți White din povestirea lui W.W. Jacobs, care – să ne înțelegem! –, e și ea plină de grozăvii misterioase.
Cînd citești poveștile lui Cunningham te trezești că viața de zi cu zi e plină de subiecte de basm care se termină prost. Cel mai adesea, fata moșului cea modestă și harnică pierde în competiția cu puturoasa fată a babei, care are aplomb și pile. Frumoasa Rapunzel, care scapă grație părului ei din turnul singurătății, ori își vinde părul ca să aibă un capital cu care să intre în viață, ori devine escortă sau maseuză pentru impotenți. Asta dacă are noroc și nu ajunge pe centură.
Autorul acestor basme aduse la zi, chiar dacă le întoarce pe dos, ca pe mănușile purtate, și descoperă în ele tot soiul de chestii neplăcute sau chiar dezgustătoare, nu se îndură totuși să le lichideze. Ca oricare dintre noi, chiar dacă își dă seama că viața face KO basmul, își păstrează speranța din copilărie că poate totuși…
Michael Cunningham, O lebădă sălbatică și alte povești, traducere de Ariadna Ponta, Editura Polirom, 2016.
