În luna asta a eurofotbalului, cînd toți sîntem experți și toți avem opinii despre cele ce se întîmplă în Germania, am stat de vorbă cu Bianca Cernat, o literată căreia îi plăcea fotbalul, dar în prezent nu-l mai urmărește, fiindcă i se pare că a devenit o mașină globală de făcut bani și care, oricum, nu s-ar simți bine în ipostaza de fan.
Cristian Teodorescu: Te uiți de bunăvoie la fotbal?
Bianca Cernat: Da, fără să fiu, însă, o pasionată a acestui sport. Mă interesează în primul rînd meciurile cu miză. Și, bineînțeles, meciurile echipei naționale. Dar poate că ar fi trebuit să folosesc un timp trecut: urmăream, mă uitam la meciuri, mă interesau, pentru că în ultimii (nici nu mai știu cîți) ani am avut impresia că mizele fotbalului – nu doar ale celui românesc, din păcate! – sînt din ce în ce mai mici. Sigur, nu acelea financiare!… Căci în lumea globală căreia îi aparținem fotbalul nu mai e decît una dintre marile mașinării de produs bani. O mega-afacere. Uriașe calcule și implicații financiare, din ce în ce mai puțin spirit sportiv, din ce în ce mai puțină bucurie gratuită, din ce în ce mai puțin fotbal pentru fotbal. Spectacol fotbalistic, strategie de joc, tactică au devenit, de fapt, termeni subordonați (și aș zice că în mod fățiș) mizei „adevărate“, adică celei financiare… Iar acest lucru se reflectă și în calitatea jocului. Dacă urmărim, spre exemplu, în mod obiectiv, fără patimi de fan, ce se petrece în campionatul intern (în prima ligă, ca să nu mai vorbim de liga a doua sau a treia), nu avem cum să nu recunoaștem cît de modestă e această calitate. Nu mai există – și asta este valabil nu numai pentru meciurile din campionatul intern, ci și pentru competițiile internaționale – suficientă coeziune a jocului și a echipei. Pentru că nici componența echipei nu e suficient de stabilă pentru o perioadă ceva mai lungă: cum să se formeze atașamente cînd un fotbalist joacă azi într-o echipă, peste doi ani în alta (poate la alt capăt al lumii) și tot așa mai departe?!… N-aș vrea să fiu înțeleasă greșit, pun doar o problemă, constat un fenomen, extraordinara (azi!) mobilitate a angajamentelor/contractelor pe care le poate încheia un jucător are, în mod firesc, un revers.
C.T.: Ce păreri ai despre instituția fanilor?
B.C.: E o instituție de care sociologii se pot ocupa cu mult folos. Există, e legitimă și merită înțeleasă, cercetată îndeaproape. Din perspectiva cuiva care nu s-ar simți confortabil în ipostază de fan (în nici un fel de club, nici literar, nici muzical, nici fotbalistic…), orizontul fanilor poate părea oarecum îngustat de preferința lor exclusivistă. Mă interesează literatura și vreau să mă bucur de cărți și de autori cît mai diferite și cît mai diferiți; să mă limitez la a sluji cultului unui singur autor, să fac parte dintre „Prietenii lui Balzac“, de exemplu, sau ai oricărui alt scriitor, oricît de mare, mi s-ar părea prea puțin. La fel și în ceea ce privește fotbalul, care mă interesează, atît cît mă (mai) interesează, nu în calitate de… „fan“, de susținător al unei echipe anume, ci de spectator care vrea să se bucure (din fața televizorului) de spectacolul unor meciuri. Cît despre galeriile de fotbal, acestea mi-au lăsat întotdeauna impresia de manifestare stihială, sînt iraționalul colectiv dezlănțuit. Dar asta este, desigur, perspectiva unui introvertit.
C.T.: În afară de Camus despre care a auzit toată lumea că a jucat fotbal, mai știi și alți scriitori care s-au îndeletnicit cu chestia asta?
B.C.: Mărturisesc că nu. Știu mulți scriitori, de la noi sau de prin alte părți, de acum o sută de ani sau contemporani, care au fost pasionați de fotbal și au scris despre asta, dar nume de scriitori care să fi și jucat efectiv nu cunosc. Liviu Rebreanu, de exemplu, frecventator împătimit al stadioanelor, ca și Camil Petrescu, a practicat, se pare, o mulțime de sporturi, de la scrimă la canotaj, dar nu și fotbalul…
C.T.: S-o luăm pe genuri literare și pe roluri fotbalistice. Ce i s-ar potrivi Poetului? Prozatorului? Dramaturgului? Criticului?
B.C.: Poate că Poetul și Criticul – un anumit fel de poet, un anumit fel de critic – ar trebui să-și împartă rolul de atacanți, să se plaseze într-un fel de avangardă, să tragă după ei „echipa“/ „echipele“. Însă e adevărat că și Prozatorul sau Dramaturgul ar avea dreptul să revendice acest rol. Fundaș ar urma să fie, poate, Istoricul literar, ca „apărător“ al tradiței literare, al valorilor „echipei“ (și portarul la fel), dar și din linia apărării poate fi inițiată o acțiune de atac… Improvizez, desigur. Însă răspunsul ar trebui să fie mai nuanțat, pentru că, în practică, nici genurile literare, nici rolurile fotbalistice nu sînt cu adevărat fixe (poate cu excepția celui de portar) și pentru că, totodată, în ambele „sporturi“ ne putem aștepta, în anumite circumstanțe, la tot felul de surprize: un antrenor care să intre el însuși pe teren, într-un moment critic al jocului, un portar care să marcheze un gol în poarta adversarului… Atacanții și mijlocașii ar putea, la rigoare, schimba locurile între ei, iar în literatură se întîmplă destul de des ca un scriitor să fie și poet, și prozator, și dramaturg, și eseist, și critic… Prelungind analogia propusă, ne-am putea întreba, de asemenea, cine îndeplinește, în lumea literară, rolul analog arbitrului din fotbal. Nu cumva criticul? Este criticul (sau ar trebui să fie) un arbitru și doar atît? Sau poate intra pe teren, la rîndul său, ca jucător? (Vechea discuție – încă netranșată – despre critică, acceptată sau nu drept gen literar…) Apoi, și mai dificil ar fi să răspundem la întrebarea: cine joacă, în cîmpul literar, rolul antrenorului? Și, mai departe, avem nevoie în literatură de „antrenori“ sau, cu un alt termen, de „magiștri“? (Nu e deloc o întrebare retorică.)
C.T.: Dacă Naționala României ar cîștiga cîndva Campionatul European te-ai duce să-ți exprimi fericirea la Universitate?
B.C.: Nu sînt semne care să mă îndreptățească să sper că voi apuca să trăiesc un asemenea eveniment. Rămîn cu nostalgia meciului Steaua București – FC Barcelona din 1986 (pe cînd nu aveam decît șapte ani), în urma căruia Steaua a cîștigat Cupa Campionilor Europeni. Dar, în ipoteza puțin probabilă că minunea s-ar putea produce, mă tem că m-aș mulțumi să-mi manifest bucuria la mine acasă. Nu am, din păcate, structura extrovertiților care ies în Piața Universității (sau a Constituției, sau a Victoriei) ca să-și manifeste entuziasmul sau revolta. Sau, în orice caz, înțeleg să-mi exprim altfel entuziasmul sau indignarea. Sînt, desigur, o voce în mulțime, dar nu-mi place să mă las vorbită de mulțime. Hotărît lucru, cu unii ca mine nu se pot face revoluții!… E un deficit de vitalitate, poate; ori – mai știi?! – păcatul „individualismului mic-burghez“…
C.T.: Ce critici de fotbal – de azi sau de ieri – îți plac?
B.C.: Cel mai strălucit – pentru că mai consistent, mai talentat, mai spectaculos și mai cu viziune – rămîne, de departe, Radu Cosașu.
1 comentariu