A scris despre Caragiale o carte carte va rămîne și care, chipurile, e scrisă de Caragiale însuși. Bogdan-Alexandru Stănescu (BAS) vede primul (în Caragiale. Scrisoarea pierdută) în autorul Momentelor un tip cu înclinațiuni către tragic și în viața de toate zilele, nu numai în Năpasta. Un tip devotat pînă la sacrificiu familiei și urmărit toată viața de cîteva amarnice regrete. Așa că m-am simțit dator față de cititorii Cațavencilor să-l descos pe BAS despre cartea asta formidabilă.
Cristian Teodorescu: Ce ți-a venit să te iei de Caragiale cu o biografie romanțioasă, mă rog, romanțată?
Bogdan-Alexandru Stănescu: Sincer să fiu, nu mi-a venit mie. Propunerea a venit din partea lui Adrian Botez, redactorul-șef al Poliromului iașiot, care s-a gîndit că aș vibra în fața subiectului mai abitir decît în fața oricărei alternative. Mi-a făcut o ofertă pe care n-am putut-o refuza, vorba Nașului. Doi scriitori români m-ar mai fi făcut să abandonez romanul la care scriu din 2016 și care pare să nu se mai termine: Camil Petrescu și Emil Botta.
C.T.: Crezi că ești atît de tare încît să te poți certa cu clasicii care au scris despre el?
B.-A.S.: Nu, în mod cert nu mă cred tare, ba chiar am atîtea nesiguranțe și ezitări încît mi-e greu cîteodată să ies din casă dimineața. În plus, însă, nici nu m-am prea certat cu clasicii: am urmat pas cu pas opul lui Cioculescu, condimentîndu-l însă cu amănunte fanteziste sau cu unele mai puțin fanteziste culese de prin amintirile altora despre el. În principiu, mi-a plăcut să cultiv imaginea pe care au păstrat-o cei doi copii avuți cu Didina despre el (nu și a lui Mateiu). Dacă m-am certat cu ceva/cineva, aceea a fost imaginea clișeizată despre Caragiale care s-a înșurubat adînc în conștiința noastră. Ca să pot scrie din perspectiva acestui Caragiale, a trebuit să-mi deparazitez creierul, a fost un act de igienă mentală.
C.T.: Caragiale al tău e un tip neiertător și lipsit de trăsăturile acelui Caragiale miserupist din alte biografii ale sale. De unde ți-a venit asta?
B.-A.S.: Nu știu: e o imagine care s-a alcătuit natural. Am recitit cele cinci volume de Opere, din ediția Eugen Simion, insistînd asupra corespondenței și, încet-încet, caragializînd, s-a născut un personaj. Așa l-am simțit, ca pe o natură duală, o amfibologie ambulantă. Un tip care adora să se dea-n spectacol pentru că era putred de deștept și se hrănea din uimirea auditoriului, în același timp un om extrem de muncitor și de riguros, înclinat spre căderi melancolice. Iar în țara asta, rigoarea și principialitatea sînt privite, din zorii primei modernități, cu neîncredere. Să zicem că fiecare dintre aceste naturi o compensa pe cealaltă. Apoi, în scrisori, Caragiale își arată și natura melancolică, prăpăstioasă, frica de moarte, depresiile cele mai crunte, care cîteodată efectiv îl paralizau. Acest Caragiale mi-a plăcut mie și, dacă tot am vrut să fac un roman biografic „altfel”, am încercat să adîncesc dualitatea asta sclipitoare. Altfel, ar fi ieșit un personaj monolitic, lipsit de a treia dimensiune și de o profunzime pe care Caragiale o avea cu asupra de măsură.
C.T.: De ce-i pare rău lui Caragiale al tău că n-a fost în stare să-și păstreze prohabul neatins de diverse aventuri?
B.-A.S.: Acum rîd… Dat fiind că am scris un roman, deci ficțiune, am simțit nevoia să construiesc aceste remușcări pentru a face un personaj care să arunce umbră, cum zic americanii. Ca să ai un roman funcțional, îți trebuie un conflict, iar la el conflictul rațiune-prohab (instinct) mi s-a părut ideal, mai ales că se plia perfect pe cel general – dualitatea lui structurală. Iar la nivel evenimențial, aventurile astea numai bine nu i-au făcut: după ce că avea gura spurcată, își mai făcea și dușmani din bărbații cărora le fura femeile. Vezi Eminescu…
C.T.: Maiorescu?
B.-A.S.: Maiorescu a fost întotdeauna cu dus și-ntors în relația lui cu Caragiale. În mod cert, l-a sprijinit și l-a atras în cercul Junimii. Dar această achiziție trebuie privită ca un transfer din fotbal: fiecare dintre cei doi membri ai tranzacției avea de cîștigat de pe urma celuilalt. După aceea, însă, luciditatea de politician a lui Maiorescu l-a făcut să privească cu o neîncredere decisivă candidatura acestuia la postul de director al Teatrului Național din București. Legenda (pe care am exploatat-o cu delicii) spune că, de fapt, Caragiale i-ar fi forțat mîna criticului ajuns ministru al Instrucțiunii Publice, apelînd chiar la Carmen Sylva. Caragiale nu a uitat niciodată ezitările protectorului său, iar ceea ce a pus capac relațiilor dintre ei a fost, cred, comportamentul lui Maiorescu față de Eminescu. Caragiale, care avea un nas de copoi cînd se simțea vreo boare de ipocrizie, a mirosit-o cu asupra de măsură în profilul psihologic făcut de Maiorescu poetului. Dar cred că ruptura lor poate fi interpretată și altfel: Caragiale s-a folosit de Junimea atît cît a putut, fără a se integra niciodată cu adevărat. Caragiale era un conservator în adevăratul sens al cuvîntului, unul hardcore. Or, Junimea, după cum arată foarte bine Paul Cernat în studiul lui, Vase comunicante, reprezintă un conservatorism paradoxal, mai aproape în spirit de avangardă. Aici cred că s-au despărțit cu adevărat apele. Cu toate ezitările lui și cu toate oportunismele cauzate de sărăcie, Caragiale a rămas un adevărat conservator, chiar și în ultima lui încercare de a intra în politică, atunci cînd făcea lobby pe teren pentru Take Ionescu, un oportunist despre care I.G. Duca spunea că recurge la „hermafrodite soluții”, încercînd să împace tendințele democrate ale societății cu cel mai autentic conservatorism. Dar și Caragiale conține un paradox bine înrădăcinat: conservatorismul lui este unul mai degrabă cultural, înclinațiile lui politice însă fiind unele de stînga, mai ales spre sfîrșitul vieții (vezi „1907, din primăvară pînă-n toamnă”). Însă, ca să despicăm și mai departe firu-n patru, stînga lui era una naționalistă, plină de repulsie la adresa socialismului venit dinspre „moscali”. Iată, deci, hermafrodite contradicții…
C.T.: De ce „bețivul” Caragiale bătrînul e atît de rău față de fiul său Mateiu care i-a moștenit deprinderile bahice?
B.-A.S.: Sper că nu am descris un bețiv. Chiar sper. Nu-l văd așa, ci mai curînd ca pe un conviv, un individ care se folosește de ieșirile bahice pentru a aprinde o scînteie. Altfel cred că se plictisea. În plus, nu mi se pare că e rău cu Mateiu, a încercat toată viața să-l ajute. A, e aspru, dar asta e cu totul altceva, e atitudinea unui tată care e îngrozit de apucăturile fiului. Dintre care bețivăneala e cea mai puțin ridicolă și periculoasă.
C.T.: Chiar crezi că, de la un moment încolo, Caragiale a început să-și urască fiul, la fel cum fiul și-a urît tatăl?
B.-A.S.: Nu, nu cred nici o clipă așa ceva. Cred că un fiu își poate urî tatăl, nu și că un tată își poate urî fiul: spun asta atît în calitate de fiu, cît și de tată. Iar Caragiale, în ciuda acelei asprimi și a unei porniri spre colțoșenie în relația cu fiul, l-a supravegheat mereu, chiar și de la distanță, ba chiar i-a pornit cariera literară.
C.T.: Mă tot întreb ce s-ar fi întîmplat cu Caragiale dacă n-ar fi fost moștenirea Momuloaiei. Te bate și pe tine acest gînd?
B.-A.S.: Cred că ar fi murit mai repede. Și mai trist, mai acru, mai amar. Oricum, moartea lui e atinsă de aripa unei melancolii vîscoase, are ceva contagios. Sau poate sînt eu într-o fază depresivă a existenței și mînjesc totul.
C.T.: Chiar crezi în ideea ta că I.L. Caragiale a fost un om care și-a cheltuit energiile pentru a-și întreține familia?
B.-A.S.: Nu cred, o știu! E dovedit, aici nu e nimic ficțional: de la moartea timpurie a tatălui, a fost singurul aducător de bani în casa în care trăiau mama și sora. Asta pînă hăt, tîrziu, cînd cu Momuloaia. Iarăși, după ce a devenit soț și tată, viața lui a fost o permanentă goană după bani.
C.T.: Ești sigur că el s-a culcat la bătrînețe cu tînăra fată a lui Delavrancea?
B.-A.S.: Piru așa zicea. Că ar fi știut de la Călinescu… Dar are vreo importanță? Mie mi-a plăcut să dăruiesc personajului o ultimă bucurie, la bătrînețe. Una melomană. Și ce are de-a face siguranța cu literatura? Cine vrea certitudini să se ducă… unde să se ducă? Nicăieri nu le ai. Mi-e groază de oamenii cu certitudini, de ăștia care le știu pe toate.
C.T.: Cum crezi că a murit Caragiale, chestie despre care n-ai scris în carte?
B.-A.S.: Se pare că fumase 80 de țigări în ziua morții. Fuma enorm. Deci mergem pe varianta oficială: arterioscleroză. Nu am scris în carte pentru că, lucru pe care nu l-am discutat în interviu, cartea asta are forma unei scrisori de-ale lui Caragiale către Paul Zarifopol, pe care n-a mai apucat s-o trimită.
C.T.: De ce n-ai scris despre repatrierea lui Caragiale mort de la Berlin?
B.-A.S.: Pentru că aș fi intrat în disonanță cu universul ficțional închis într-o scrisoare. Nu se potrivea. Există o frază însă despre acea repatriere absolut caragialiană… Și poate că nu am insistat pentru că repatrierea lui e un act final trist, un circ pe care nu l-ar fi agreat absolut deloc. A se vedea În Nirvana, reacția lui virulentă în fața funeraliilor asiatice ale lui Eminescu. Poporul ăsta are ceva absolut morbid în atracția față de cadavre și moaște și alte asemenea lucruri. Hai să încheiem chiar cu un citat din Caragiale: „Generații întregi or să suie cu pompă dealul care duce la Șerban-vodă, după ce vor fi umplut cu nimicul lor o vreme, și o bucată din care să scoți un alt Eminescu nu se va mai găsi poate. Să doarmă în pace necăjitul suflet! Ferventul budist este acuma fericit: el s-a întors în Nirvana – așa de frumos cîntată, atît de mult dorită – pentru dînsul prea tîrziu, prea devreme pentru noi”.
2.043 de vizualizări
