În 1982 am fost profesor suplinitor toată primăvara, la Bulbucata. Țin minte ca acum trezitul la 5 dimineața, troleibuzul și tramvaiul cu care ajungeam la 6,30 în autogară și cursa în care urcam voios și care mă lăsa în fața școlii din Bulbucata la 7. Era femartie și stăteam aproape o oră lipit de soba care abia apuca să se dezmorțească. Dacă scăpam cursa, era jale. Aveam, ce-i drept, altă cursă, către Giurgiu, nițel mai târziu, dar nu trecea prin comună, așa că mă dădeam jos hăt, în plin cîmp și o luam pe jos, patru kilometri. Oricît de voios aș fi pășit, întîrziam. E drept, pe toți îi durea în cur. Orele, că se făceau, că nu se făceau, nu interesau pe nimeni. Elevii mulțumeau în gînd lui Dumnezeu. Era bine. Rea era doar trezirea profilor. Dar, cu chiu, cu vai, terminam pe la prînz și, împreună cu alte două navetiste, luam drumul Bucureștilor.
Cu ocazia asta, am aflat, de la crîșma din sat, că la o azvîrlitură de băț locuise un poet român, bărbos, cu gagică. Mai mult decît atît, crescuse iepuri. Firește, în pagubă. Am devenit curios. Cine mama naibii își mutase domiciliul pe plaiurile însorite și inospitaliere ale Giurgiului? Era un mister de nepătruns, pentru că sătenii îi ziceau ori bărbosul, ori Stoichiță, ori Petrache, ori bețivu’. La băut îi întrecea pe toți, deși nici vajnicii oameni ai comunei nu veniseră cu plutele la cîmpie.
Într-o zi, cum stăteam amărît pe marginea drumului, așteptînd un tractor sau o căruță să mă scoată la șosea, îmi iese înainte un automobil cam jerpelit, din direcția contrară. Părea să adăpostească trei călători veseli și mergea cam în cîș. Stăteam pe o piatră kilometrică, mașina m-a depășit și a oprit cam la o sută de metri. Apoi a dat cu spatele, ridicînd un nor de praf. S-a oprit în dreptul meu. Abia atunci am recunoscut personajele. Ion Drăgănoiu, la volan. Ioana Crăciunescu, în dreapta. Iar pe bancheta din spate, fosta mea iubită din studenție.
„Ce faci aici, Iarule?” „Aștept rata.” „Hai, mă, dă-o dracului, vino cu noi!” „Unde?” Ioana s-a hlizit. „La proprietatea mea.” Cumpărase o casă dărăpănată pe care, cu geniul ei arhitectonic, o transformase într-un soi de rezidență pentru scriitori. În ’82 nu eram chiar scriitor, dar asta nu o impresiona. Așa că, în loc să plec acasă, am luat-o spre capul satului. La reședință erau de toate. În primul rînd, alcool. Apoi hamace, sofale și nițică apă. Însă Ioana avea și o cultură de cartofi. Năpădită – se putea altfel? – de gîndaci de Colorado. Înarmată cu cutii de conserve cu gaz lampant, ne-a pus la treabă. Strîngeam de ne speteam. Primul a cedat Drăgănoiu: „Eu am condus toată ziua, gata”. A doua, fata. M-am ambiționat să umplu trei cutii cu gîndaci. Am izbutit. Doar Ioana a mai cules încă o oră, timp în care noi, ceilalți, sorbeam din bere, vin și țuică.
„Auzi, mă, Ioana, tu ești poetul care a crescut iepuri pe aici?” Crăciuneasca a izbucnit în rîs. „E Petrică.” La figura mea lungă a rîs și mai tare și mi-a mai dat să beau un pahar: „Petre Stoica. Iepuri și anotimpuri”. Mi-a căzut fisa și am fugit spre București.
De schimbat se schimba schimbarea cum se schimba ministrii. In rest… Sotia mea a muncit un doctorat din Goma, non grata in continuare. Ca politehnist am cules intr-o toamna sfecla si alte 3 struguri la Teremia Mare unde Nichita fusese cetatean de onoare. Am vizitat casa memoriala cu fotografii si poezii scrise pe servetele la birt. O mai fi ceva pe-acolo?