De curînd, am văzut o postare a unui (nu prea mai) tînăr scriitor, Claudiu Komartin, care-l readucea în memoria publicului de poezie pe regretatul meu prieten Călin Angelescu. Brusc, m-a năpădit melancolia. S-au împlinit paisprezece ani de cînd a murit. Călin al meu era țigănos, cu barbă, cu un început sau sfîrșit de chelie care-i ridica fruntea înaltă spre ceafă, ploieștean, muieratic și căsătorit, cu două fete. Întîmplarea (și numai întîmplarea) face că mi-a fost coleg la Cartea Românească ani buni. A cărat tone de cărți cu spinarea, după ce n-a mai cărat Dan Stanciu. Avea un tremur ușor al mîinilor și un entuziasm ieșit din comun cînd era vorba de ajutat vreun prieten. Am pierdut multe zile și multe nopți punînd țara la cale din cuțite și pahară. Se inflama la fel de ușor cînd venea vorba de nedreptăți. Și era numai ochi și urechi cînd ajungeam, osteniți, la poezie. Călin a fost de-a stînga mea la revoluție și am încasat și bătaia lui, pentru că aveam, amîndoi, geci de camuflaj de la Vînătorul și pescarul sportiv. Cu el am plănuit, în zorii zilei de 22 decembrie 1989, să fugim la ruși. Acum zîmbesc, dar atunci bănuiam că, dacă mai punea Securitatea o dată mîna pe noi, ăia eram. Apoi, după mineriadă, familia lui a fugit în Olanda, iar Călin i-a urmat la scurtă vreme. Cînd s-a întors, era un prea stimabil șomer olandez, cu o indemnizație care mi se părea urieșească, de vreo 700 sau 800 de guldeni pe lună. Condiția era să nu muncească (nici la negru) nici un minut. Ceea ce, fie vorba între noi, nici nu-i mai ardea.
Dar nu despre asta vreau să vorbesc, ci despre călătoria lui spre București, spre angajare. Era în vara lui 1987. Petrecuserăm toată după-amiaza și toată seara la Ploiești, împreună cu Nino, Artur, Puiu și Marian și, în bezna nopții, am hotărît că e timpul să ne mutăm sediul petrecerii în Capitală. Așa că am luat primul tren, ne-am urcat într-un bou-vagon și am continuat să bem. Călin s-a ridicat și s-a dus să se ușureze. Ne-am luat cu vorba și am uitat de el. Las’, că își varsă mațele de la poșirca asta. Ei, dar uite Bucureștiul în zare, într-o beznă străpunsă de luminițe meschine. Hai să-l luăm, că ăsta a adormit în tren! Așa că o luăm prin vagonul întunecos, spre toaletă. În toaletă, nimeni. Aoleu, ăsta a căzut din tren! Ne-am trezit instantaneu și am început să cotrobăim. Trecuserăm de Basarab. Călin, nicăieri. Și, deodată, un urlet de triumf. L-au găsit în ultimul vagon (e un fel de-a spune). Era la ultima ieșire, atîrnat în afară, cu mîinile prinse de clanțele ușilor. Căutase WC-ul, deschisese ce găsise la îndemînă și rămăsese așa, atîrnat. Îi fusese imposibil să se tragă înapoi.
L-am extras, l-am îmbărbătat (barba îi era încîlcită de vînt, cămașa – descheiată și ochii – bulbucați. „Băă, v-am strigat! Unde p… mea ați fost?” Ce să-i răspundem? Cineva l-a întrebat timid: „Da’ măcar te-ai ușurat?”.
